Stupefianta declaraţie a doamnei Clotilde Armand, una dintre susținătoarele lui Nicușor Dan, care spune că: ,,Occidentul nu mai are nevoie de religie, fiindcă, oamenii, nu mai au nevoie de partea spirituală pentru a putea trăi” cade ca un trăznet în aceste zile! Pentru că în continuare, vorbitoarea de limbă franceză originală şi originară, consideră că: ,,Poporul român este extrem de nefericit, de aceea se regăsește în religie, în comparație cu țările occidentale care au renunțat de mult timp la religie! (sic??!!). Pe de altă parte, românii au altceva, au această parte de suflet și reușesc, totuși, să fie fericiți! Occidentul a pierdut, totuși. o anumită fericire, pe care o găsești numai atunci când ești extrem de nefericit și atunci ai o speranță religioasă, aș putea să spun! Occidentul nu mai are nevoie de religie, chiar dacă sunt încă oameni religioși, dar nu mai are nevoie de partea aceasta spirituală, de suflet! Dacă viața ta este concentrată pe confort, îți dorești mereu mai mult”, a declarat Clotilde Armand! Desigur, păpușarii vor trage frâna de mână și mai mult, din ce în ce mai mult, până când cade calul sau poate până se rupe hamul! Să adăugăm şi acest lucru, că orice persoană are o religie, chiar și ateii, numai că ei se închină la cu totul alte figurine, iar, în loc de biserici, ei se adună la localuri de lux, la petreceri, în tribunale, în loc de catedrale se strâng în săli de clasă, în loc de temple în cartiere cu case identice şi altele! Până la urmă, totul omul crede în ceva, inclusiv nihiliștii, însă, acest antiumanism este mult mai grav decât Păcatul Originar, pentru că la un moment dat se credea că suntem imperfecți, dar ne putem mântui pentru că avem în noi scânteia divină şi Lumina Învierii! Pentru nihilişti şi pentru rătăciţi amenințarea existențială este o moștenire ereditară, când se urmărește asimilarea noastră cu Secera și Ciocanul drept sabie și scut. Dar, hotărât lucru, calea spre mântuire este autodescoperirea și autoperfecţiunea, fiind vorba despre o călătorie interioară spre origini.
,,Nu știu ce să fac, să mă bucur că vă văd acum atât de mulți sau să mă întristez…”!
În decursul veacurilor, de nenumărate ori, curentele religioase s-au unit în mod cinic cu politica, mai mult sau mai puţin cu orgoliul și mai ales în zilele noastre cu «colonialismul» Davosului pentru a crea ceva oribil și mortal în viaţa categoriilor defavorizate ale societăţii, de vreme ce au ajuns să controleze și textele sfinte, scoţând la iveală rolul unor «cruciați» care nu se vor lăsa opriți de oamenii care refuză să li se supună pentru moment sau pentru totdeauna! Şi o fac, aşa cum ne spun ei, pentru binele nostru, al tuturor, dar, de fapt, noi, oamenii, suntem ținta, suntem Carbonul pe care vor să îl reducă, noi suntem animalele pe care cred că le pot împuțina și modifica genetic prin măsuri punitive! În ziua de azi, ca să devii biruitor, trebuie să lupţi, să te înarmezi cu cele sfinte cât mai des, iar aceasta se face prin venirea cât mai temeinică la biserică. Dar, cât de actuale sunt şi astăzi cuvintele Sfântul Ioan Gură de Aur care spunea într-o predică din seara Învierii: ,,Nu știu ce să fac, să mă bucur că vă văd acum atât de mulți sau să mă întristez că pe mulți din cei care sunteți acum în biserică, până la anul nu vă voi vedea!”. Ne-am străduit şi ne dorim ca după Sfintele Paşti, să avem parte de toată dragostea creştinească şi de Lumina tămăduitoare a Învierii, să fim limpezi la minte şi la suflet! Ca să fim învăluiți de Lumina acestei Învieri, sufletul să ne fie întărit de puterea biruitoare a lui Hristos, deci, să avem inima cuprinsă de bucuria Sfintei Învierii, iar viaţa, plină de curaj şi îndrăzneală ca, fără frică şi cu toată dragostea faţă de Cel ce a Înviat, să vestim tuturor, că: Adevărat a Înviat!!!
„Părinte, de este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta de la Mine!”.
Aşadar, întocmai precum un vârf de munte stăpâneşte cu măreţia lui totul împrejurul său, asemenea se înalţă şi stăpânesc şi cuvintele Domnului Iisus Hristos în Cetatea Ierusalimului. Nu cred să se găsească în toată Scriptura Testamentului nou o Evanghelie, un capitol de Evanghelie care să cuprindă mai multă mireasmă îmbătătoare, mai mult parfum de flori, mai multă putere de viaţă, decât capitolul al 12-lea din cartea celui mai iubit apostol al lui Iisus, care este Sfântul Evanghelist Ioan! Pare că mai vedem şi astăzi încă întinderea de verdeaţă şi covoarele de flori, pare că simţim belşugul acela de miresme, asemenea mirului pe care l-a vărsat Maria în casa lui Lazăr, adus de Mântuitorul nostru cu el împreună la Ierusalim, din văile pline de răcoare ale Galileei. Privind acele ramuri verzi de salcie, aşezate în semn de amintire înaintea ochilor noştri, pare că ne pătrunde şi acum parfumul florilor cu care copiii şi fetele Ierusalimului I-au ieşit în cale acestui rege al iubirii, ce Şi-a dat pentru ei toată viaţa, tot farmecul sufletului Său şi tot avântul său fără de margini şi fără de contenire! Măreaţă a fost întâmpinarea aceea, cum nu cred poate să fie una mai frumoasă! Numai soldaţilor cărora le-a fost dat să intre în oraşele eliberate de duşmani, numai aceia au avut parte de o primire aşa de minunată, ca şi aceea care a fost pregătită Mântuitorului nostru. Din cea mai fragedă copilărie ne-am obişnuit a sărbători Învierea, cu farmecul ei nespus de tinereţe proaspătă şi chiar sub adumbrirea pletelor cărunte ne place ca luând aceste lumânări în mâini, cu evlavie să ne închipuim pe cât ne este dat, sărbătoreasca Învuere! Iar, bucuria noastră este şi astăzi, aproape după două mii ani, tot aşa de vie ca şi odinioară, ştiind că El vine, că El se apropie, că El va intra prin porţile deschise din Cetatea Ierusalimului, în acel oraş, unde ca răsplată pentru bunătate şi iubire, Îi vor da chinurile şi moartea! Cunoaştem destul de sumar, ca pe o taină, ceea ce s-a întâmplat după intrarea Lui Iisus în Ierusalim; unde a petrecut El Luni, Marţi şi Miercuri, aceste zile de grea aşteptare, pentru că despre acest lucru nu ne spune nici un evanghelist, nu se ştie nimic şi aşa cum am spus, este o taină. Numai Joi, Îl întâlnim pe Mântuitorul nostru luând parte la acea «Cină de Taină», în mijlocul celor doisprezece apostoli, cu prilejul căreia şi-a luat rămas bun, cel puţin pentru câteva zile, de la cei ce L-au ajutat şi l-au înconjurat şi l-au urmat cu credinţă. Apoi, după această cină, urmează cel mai grozav chin omenesc, urmează ceva ce ne cuprinde sufletul de tristeţe, urmează fapta ruşinoasă a acelui ucenic, de numele căruia ne este greu să amintim, acel Iuda, după care urmează ducerea la judecată, chinuirea, încununarea cu coroană de spini, bătaia, apoi crucea, piroanele şi lancea, pentru ca în cele din urmă, să fie cea mai zguduitoare moarte ce s-a văzut vreodată pe pământ. O, cât de groaznică trebuie să fi fost şi lupta aceea sufletească, un fel de călătorie interioară spre origini, care I s-a dat s-o poarte până la sfârşit şi apoi să învingă! Parcă Îl auzim şi astăzi, cum îşi îndreaptă glasul rugător: „Părinte de este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta de la Mine!”, iar, noi, cei care trecem de multe ori prin atâtea grele încercări şi suferinţe, înţelegem mai bine ce înseamnă «paharul» acesta, pentru că dureroasă trebuie să fi fost răstignirea Fiului Lui Dumnezeu, Care împins de o adâncă deznădejde, murmură uşor: Tată, fă să-Mi treacă durerea aceasta, Tată întăreşte-Mă şi dă-Mi putere! Iar, toate acestea se întâmplă într-o grădină în care ar fi trebuit să stăpânească pacea şi liniştea cea mai deplină, sub veşmântul nopţii stropit cu rouă. Faptul că Iisus Şi-a ales ca loc de început al suferinţei Sale Grădina, îmi pare de o însemnătate deosebită pentru mântuirea noastră! Da, avem nevoie de credinţă, pentru că într-o grădină au locuit cei dintâi oameni şi au căzut în păcat, iar, tot într-o grădină va fi Învierea! Mereu să ne îndreptăm paşii printre straturile de flori, în grădinile noastre, ca să auzim glasul iertător al Lui Iisus şi să vedem risipite printre crinii, cu veşmântul lor de îngeri imaculaţi, acele dumnezeieşti picături de sânge, căzute de pe frunte, despre care ne istorisesc şi Sfinţii Evanghelişti!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
