Volumul de versuri Când toamnele plâng ierni…, semnat de poeta Cecilia Gurgui și apărut la Editura Fundației „Scrisul Românesc” din Craiova, în anul 2016, reprezintă o construcție lirică de o profundă sensibilitate elegiacă, structurată pe coordonatele majore ale existenței umane: timpul, memoria, sacralitatea vetrei părintești, natura sacralizată și nostalgia inextinghibilă după o vârstă de aur a sufletului. Titlul însuși – o metaforă personificatoare – anticipează registrul emotiv al întregului tom. Toamna și iarna sunt stări ale spiritului, etape ale trecerii devoratoare a timpului.
Lirismul Ceciliei Gurgui se alimentează dintr-o dublă sursă: pe de o parte comuniunea sacră cu glia, și cu valorile ancestral-tradiționale ale satului românesc; pe de altă parte, o melancolie metafizică legată de curgerea ireversibilă a timpului, de conștientizarea efemerității existențiale și de pierderea treptată a reperelor afective esențiale (părinții, copilăria, puritatea).
O coordonată fundamentală a liricii Ceciliei Gurgui este recuperarea spațiului natal, înțeles ca axis mundi și ca o oază de sacralitate neîntinată. În poezia Desțelenirea, spațiul infantil și rural capătă valoare de Eden terestru, protejat de intruziunea profanului. Colina tăcută devine sanctuarul în care memoria efortului și a existenței se împletește cu elementele cosmice: „Tainic e locul de pe colină. / Aici flori din rai au prins rădăcină. / Doar ele, numai ele, înțelenesc pământul. / Pe-aici nimeni cutreieră. Doar rar, ploaia și vântul. // Trifoi, păpădie și flori de ghizdei. / Iar printre ele sunt și anii mei.” (p. 5). Sesizăm utilizarea enumerației de esență vegetală („trifoi, păpădie și flori de ghizdei”), spre a evidenția simplitatea rustică. Identificarea eului liric cu mediul natural este exprimată prin metafora fuziunii spirituale: „Mă înfrățesc cu ele, mă legăn în vise / Ne-ngemănăm în cartea cu slove nescrise.” (p. 5). Strofa finală reflectă teama de desacralizare a spațiului intim: „Mă rog în genunchi ca să nu-l găsească. / Nimeni, niciodată să-l desțelenească. / Al meu să fie locul, când eu nu mai sunt. / Aici rămână veșnic «raiul pe pământ»” ( p. 6).
Pe un vădit ton nostalgic, poezia Pământul e un omagiu adus condiției țărănești. Țăranii sunt prezentați ca niște demiurgi anonimi ai spațiului carpatic, care imprimă istoriei o dimensiune atemporală: „Țăranii scriu cu brazde povestea vieții lor. / Se-nveșnicesc cu cerul, căci ei nicicând nu mor. / Purtând cămașa albă îi vezi arând pe câmp. / Blânzi, maiestuoși, desprinși dintr-un alt timp.” ( p. 35). Epitetele referitoare la caracter („blânzi, maiestuoși”) și vestimentația tradițională („cămașa albă”, „ia străveche a timpului”) conferă personajelor un statut hieratic. Țăranul nu este doar un truditor al gliei, ci mai cu seamă un păstrător al riturilor cosmice, a cărui existență este consacrată prin simbolurile sacre ale pâinii și sării: „Aduc pâinea albă și caldă-n ștergare. / Presărată cu dor, iubire și sare.” (p. 36). Aceeași venerație pentru pământul strămoșesc și pentru permanența valorilor naționale reiese cu pregnanță din poemul De țară, o veritabilă rugăciune patriotică. Autoarea relevând legătura indisolubilă între om și glia natală, subliniind belșugul și armonia celor patru anotimpuri: „Nu e țară mai frumoasă! / Nicăieri nu-i ca acasă. / Strânge-i doamne! Ia-i pe toți! / Găzduiește-i, dacă poți! / Dă-le doamne, din belșug! / Dă-le car. Dă-le și-un plug. / Ca să are-n lung și-n lat / Pământul țării bogat.” (p. 74).
Sfera afectivă a volumului atinge cote de maximă intensitate în poemele dedicate părinților, figuri tutelare ridicate la rang de sfințenie și arhetip existențial. Părinții sunt pentru autoare repere de neclintit într-o lume aflată în derivă morală și spirituală. Poezia Din poveste evocă chipul mamei, prin prisma filtrelor basmului și ale amintirii transfigurate: „În cartea de povești te-am regăsit, o, mamă. / Frumoasă, blândă, bună – ca serile de toamnă. / (…)// Ai fost zâna pădurii, făptură minunată, / Și fără de pereche – femeie fără pată. / De căprioară-s ochii ce îmi zâmbesc din ramă / Și-ți luminează fața ce iese din maramă.” (p. 29-30). Comparațiile („ca serile de toamnă”, „de căprioară-s ochii”) și detaliile de portretistică tradițională („marama”) creează o imagine dominată de o seninătate aproape religioasă. Aceeași aură mitică înconjoară figura maternă în poezia Năluca, unde pierderea mamei generează un sentiment copleșitor de absență și căutare elegiacă: „Pășesc pe drumul mamei, spre fântână. / Ca ea, odinioară, cu un ulcior în mână. / O văd aievea-n minte: frumoasă e și sfântă. / Misterioasă ființă. Dar ea nu îmi cuvântă. / Un scripete scârțâie-n noapte. De-atâta așteptare. / Ca ea, năluca albă, să vină pe cărare.” (p. 31). Simbolismul muncilor casnice sacralizate este desăvârșit în poezia Lampa. Acest obiect casnic capătă valoarea unui astru ce veghează trecerea timpului și continuitatea generațiilor: „În lumina lămpii, când torcea un caer, / Părea o zeiță sosită din aer. / Torcea firul vieții din lâna de aur. / Cu furca-i de corn, ca un meșter faur. / Aprinde, mamă, lampa. O singură dată. / Să fie noaptea asta o noapte fermecată.” (p. 33-34). Metafora torcerii „firului vieții din lâna de aur” asociază figura mamei cu o binefăcătoare, un meșter faur al destinului de familie. Invocarea repetată a aprinderii lămpii sintetizează dorința arzătoare a eului liric de a suspenda temporalitatea profană și de a reintra în atmosfera magică a copilăriei.
La fel de tulburător este și cultul tatălui, ilustrat în poemele Semn de carte și Primii ghiocei. În prima creație, surmenajul existențial al poetei își găsește alinarea prin intervenția postumă și spirituală a părintelui autoritar și ocrotitor deopotrivă: „Tu m-ai văzut, de sus, din ceruri și din rai. / Și-ai coborât, o, tată, putere să îmi dai. / Mâna ta dreaptă mi-ai pus-o pe creștet. / Iar pe cealaltă, pe sufletul veșted. / Mi-ai mângâiat inima, dragul meu tată. / Și mi-ai stropit sufletul cu rouă curată.” (p. 37-38). Gestul binecuvântării paterne are valoare terapeutică, atenuând amărăciunea adunată pe filele vieții. În a doua creație, amintită mai sus, tatăl este evocat într-un tablou al simplității sublime, aducând la început de primăvară simbolul reînvierii naturii: „Ținea cu gingășie în mâinile crăpate / Primii ghiocei. Ca pe nestemate.” (p. 79). Contrastul dintre „mâinile crăpate” de munca aspră și delicatețea florilor subliniază candoarea și noblețea sufletească a părintelui.
Așa cum o relevă și titlul volumului, stările de spirit ale poetei sunt strâns legate de succesiunea anotimpurilor, toamna și iarna fiind cadrele predilecte ale reflecției elegiace. În poezia Septembrie, toamna este personificată ca o doamnă elegantă, înveșmântată în nuanțe aurii, dar purtând în suflet nostalgia iminentului sfârșit al ciclului vegetal: „Suavă și tristă, ești tu, frumoasă toamnă, / Îți e veșmântul galben, dă-n auriu, o, doamnă. / Vine septembrie. Îți pui cămașă nouă / Și te-ntrebi de ce mai tot timpul plouă. // (…) Cad frunze ruginii, ți se-aștern pe covor / Sub pași obosiți se unduiesc ușor.” (p. 45-46). Epitetele duble („suavă și tristă”), cromatica veșmântului ruginiu și imaginea păsărilor călătoare ce se pierd în zare creează o atmosferă de uşoară depresie contemplativă. Toamna devine o oglindă a sufletului matur care conștientizează apropierea iernii existențiale. În schimb, poezia De primăvară dezvăluie o izbucnire de vitalitate, un extaz al naturii ce renaște sub semnul purității și al dinamismului nemărginit: „Nechezând, caii adulmecă rodul pământului. / Fără căpăstru aleargă în bătaia vântului / De primăvară. Iar mieii, fericiți – în extaz / Albi-puri se hârjonesc pe izlaz. / De fericire, prin coarda de vie, ochii mamei mele / Plâng primăvara cu lacrimi de stele.” (p. 7). Dinamismul tabloului apare în prim-plan prin verbele de mișcare („aleargă”, „se hârjonesc”) și prin intermediul imaginilor auditive și olfactive („parfum de tuberoze”, „flori albe și roze”). Totuși, chiar și în mijlocul acestei efervescențe, intervenția eului liric introduce o notă de reflecție: „Fluturi, fiori, iubire se-amestecă-n aer. / Cu toții mai vrem să mai toarcem un caer.” (p. 8). Aceeași ambivalență între bucuria amintirii și suferința prezentă se regăsește în Floare de cireș, unde motivul floral devine un declanșator al memoriei afective: „Floare alb-roză, floare de cireș, / Amintirile năvălesc, cu toate îmi dau ghes. / Mă-ndeamnă să mă plimb pe-ngustele poteci / Doar eu cu tine-n gând, tu gândul mi-l petreci.” (p. 10). Florile de cireș reprezintă efemeritatea frumuseții și a iubirii juvenile. Gestul culegerii picăturilor de rouă și parfumul serilor de mai recompun o atmosferă edenică ce nu mai poate fi trăită decât la nivelul rememorării interioare.
Erosul în poezia Ceciliei Gurgui este marcat de o discreție pudică, de un amestec de fervoare romantică și melancolie a împlinirii parțiale sau a pierderii. Poezia Iubire marină transpune sentimentul de dragoste într-un cadru mitologic și cosmic, unde marea și soarele se îmbrățișează într-un ritual al genezei: „Deodată, un fior amețitor cuprinse marea. / Ea tremură vrăjită și-ncet cuprinse zarea. / Un soare blând și tandru îi dărui sărutul. / Acesta-i sensul vieții! Anunță începutul. / (…) Se-aud fetele mării cum cântă-ncet, duios, / Vrăjind printr-un descântec un june prea-frumos.” (Iubire marină, p. 11-12). Idila se desfășoară pe un fundal acvatic. Sărutul solar, mișcarea valurilor și cântecul sirenelor creează o atmosferă de basm maritim, în care afectul uman este proiectat la nivelul elementelor primordiale. O altă nuanță a trăirii erotice apare în Drum de piatră, unde cuplul parcurge itinerariul dificil al vieții. Drumul pietruit devine o metaforă a încercărilor comune, iar floarea de colț simbolizează puritatea și rezistența sentimentului: „Pe drumul de piatră am fi doar noi doi. / Ne-am ține de mână pe drumul greoi. / Cu fiecare piatră am urca o treaptă / Bănuind că sus fericirea ne-așteaptă. / (…) O floare de colț zâmbește din stâncă / Se-nclină la dragostea pură, adâncă.” (p. 21-22). Urcușul anevoios, truda asumată în doi și imaginea stâncii îmblânzite de floarea de colț demonstrează că iubirea nu e doar extaz pasional, ci și devotament, sprijin reciproc și dăruire necondiționată. În poezia Rănile iubirii, erosul devine o sursă de suferință acută, exteriorizată prin metafore muzicale și imagini plastice: „Printre copaci luna urcă la cer. / E tăcută. Știe doar ea cum visele pier. / (…) Sensibila coardă arcașul atinge. Ea plânge. / Și inima… Din inimă picură sânge. / Mi-e dor de tine. Îmi e atât de dor. / Și sufletul doare, rănit de-un fior.” (p. 43-44). Luna e martorul tăcut al destrămării iluziilor, iar imaginea inimii din care „picură sânge” pune în lumină profunzimea traumei afective. Sunetul viorilor ce cântă prelung și cu dor potențează dimensiunea elegiacă a iubirii neîmplinite sau distanțate de timp. În poemul Vino, iubito!, discursul erotico-idealizat îmbracă haina unei chemări de factură transcendentă. Iubirea e văzută ca o cale de evadare dintr-o lume profană, întunecată și ostilă, spre o dimensiune a imaterialității și a luminii: „Neîntinată, candidă mireasă, / Vino, să-ți fac în ceruri o casă. / Vino, iubito, cu mine în zbor, / Spre stele albastre plutind pe un nor. / (…) Încet să ne desprindem de lumea muritoare. / Aici e întuneric. Nu se zărește soare…” (p. 84-85).
Volumul Ceciliei Gurgui manifestă și o profundă receptivitate la dramele istoriei recente și la degradarea valorilor etice în societatea contemporană. Spre pildă, în poeziile Fragment și Visul, poeta evocă, pe ton de amărăciune și sarcasm, experiența traumatizantă a regimului totalitar, caracterizat prin depersonalizare, minciună instituționalizată și obediență forțată: „În mâinile micuțe strângeam strâns niște flori / Nu! Nu pentru mame. Pentru conducători. / Priveam în gol, spre nimeni, strigam cu toți întruna: / «Ura, ura! Trăiască!» Știam. Se-ngroșase gluma. / O glumă rece-amară, fără vreun zâmbet cald / (…) Era numai o palmă prea grea pentru obraz.” (p. 57-58). Retorica protestatară se bazează pe confesiunea dureroasă a copilului manipulat, constrâns să ofere flori „conducătorilor”, în loc să le dăruiască propriei mame. Antiteza dintre candoarea vârstei și grotescul defilărilor comuniste pune în lumină violența simbolică a sistemului asupra sufletului fraged. Sondarea acestei istorii continuă în Visul, unde stagiul militar sau înregimentarea ideologică apare ca o mascaradă sinistră, populată de marionete și fruntași fără chip: „Mărșăluiam greoi pe-un câmp de-un gri-verde fad / Privind cum din ceruri iluzii albe cad. / (…) Dar chipuri de fruntași voiau să se agațe / Pe sufletul meu gol: erau niște paiațe. / Și ochii, ochii lor nici nu mă priveau / Nu mă vedeau, se pare, sau poate nu-i aveau.” (p. 59-60). Metafora „paiațelor” fără ochi denunță desființarea umanității și a individualității într-un sistem bazat pe teroare și conformism orb. Culoarea „gri-verde fad” și „iluziile albe” ce cad din cer denotă caracterul steril și sufocant al epocii. Critica socială se extinde și asupra prezentului degradat, în poemele Umilința, Setea și Netotul. În Umilința, autoarea realizează un rechizitoriu vehement la adresa clasei politice sau a celor puternici, insensibili la suferințele oamenilor simpli: „Acolo, sus, la voi, vă este mult prea bine / Și n-ați putea-nțelege un om umil ca mine. / Voi n-ați avut vreodată picioarele zdrelite / Călcate, însângerate sau mult prea obosite. / (…) Ați ros mereu din țară, ca niște lupi flămânzi, / Nu ați avut vreo milă de puii ei plăpânzi.” (p. 63-64). Comparația clasei conducătoare cu „lupii flămânzi” ce sfâșie țara și terfelesc onoarea eroilor neamului evidențiază indignarea poetei. În opoziție cu aceștia, omul simplu poartă stigmatul muncii fizice și a marginalizării socio-economice. În poezia Setea, devalizarea spirituală și ecologică este resimțită ca o urgență apocalipsică. Fântânile zăvorâte (de o cutremurătoare actualitate – n. n.) și apa devenită sălcie simbolizează înstrăinarea de sursele vieții și de tradiția străbună: „Vom pieri de sete, mulți și pe capete, / Căci fântânilor li s-au pus lacăte. / Fă, Doamne, din nou să curgă reci izvoare, / Să bem din apa vieții, cea curgătoare.” (p. 62).
Volumul Când toamnele plâng ierni… se constituie într-o mărturie lirică de o rară autenticitate și credință în valorile perene ale sufletului românesc. Poeta reușește să contureze un univers coerent, în care nostalgia după trecut și durerea trecerii timpului sunt transfigurate prin credință, iubire de neam și devoțiune față de memoria părinților.
Prin scriitura încărcată de profunzimi simbolice, poeta adresează cititorului o invitație la reflecție și la neuitare. În spatele elegiei toamnelor ce plâng ierni se ascunde speranța neclintită în primăvara reînvierii spirituale, în continuitatea neamului și în puterea mântuitoare a cuvântului poetic.
Profesor dr. Constantin Miu






























