1. Identitatea de zonă şi identitatea de acţiune
Căutându-mi propriul roman „Un (z)eu în carne şi oase”, apărut la editura „Gorjeanul” în 2006, în trei părţi şi 312 pagini, nu l-am regăsit. M-am gândit disperat: trebuie să recurg la cutia cu exemplarele de rezervă. Dar hazardul (ale cărui legi mi-au condus existenţa de cronicar literar de întâmpinare – n.m.) mi-a oferit „Zmeul de hârtie”, un excelent roman documficţional al scriitorului Ion Cepoi, închinat de autor lui Constantin Stanciovici-Brănişteanu, cel care la 30 august 1834 (deci în urmă cu 187 ani – n.m.) a pus bazele mişcării teatrale în Târgu-Jiu.
La o primă lectură, romanul îşi trădează realismul, istoric, cultural, social şi desigur politico-economic şi filosofico-ideologic. Grila mea de evaluare a scriiturii nu ezită să avanseze aspectul de frescă, de cronică de epocă, de povestire „tradiţională”, dorică, în care naratorul devine el însuşi personajul care relatează, descrie, interpretează un rol de martir ocular, deşi imaginar el însuşi dar eficient în arta detaliului semnificativ.
Adept al metatextului, nu mă pierd în intrigă, nu mă las prins de tensiunea tramei, nu mă predau conjuncturalului futil ci evidenţiez omul şi stilul său. Ion Cepoi e scriitorul a cărui viaţă s-a dedicat „localismului creator”, a cărui credinţă s-a devotat cultivării valorilor gorjene care, indubitabil, au influenţat dezvoltarea unei „identităţi de zonă” şi configurarea unei „unităţi de acţiune”.
2. Misionarismul crucial
Romanescul din „Zmeul de hârtie” îşi instituie propria atmosferă, aderă la un peisaj „insularizat mentalitar”, promovează, cu o dezinvoltură profesionistă, un topos privilegiat de destin. Cursivitatea, dialogurile strict autentice, specifice Târgu-Jiului, pe care conul Costache îl evocă din perspectiva unui visător, a unuia „care să viseze cai verzi pe pereţi şi, mai ales, care să alerge după ei, să-i prindă cu arcanul să-i înhame şi să-i pună la muncă”; şi din aceea a unui „neguţător de iluzii”.
Textul se orânduieşte calm, stabil, negrăbit, boiereşte (şi mă gândesc la prozele unor Ion Ghica, Nicolae Filimon, Vasile Alecsandri, Mateiu Caragiale, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Sabin Velican, Felix Aderca, Panait Istrati, George Călinescu, Eugen Barbu, Eugen Uricaru, Ion Lotreanu, Gheorghe Schwartz, Norman Manea, Constantin Ţoiu, Mircea Cărtărescu, Marin Sorescu, Romulus Diaconescu, Gabriel Chifu, Lazăr Popescu, Cristian George-Brebenel, Mircea Pospai ş.a.) îşi gospodăreşte cu o rară minuţiozitate moştenirea arhetipală, noua mitologie a urbei de pe Jiu, aceea în care patriotismul se suprapune peste cotidianul curent ca să-l scoată din anonimat şi ca să-l proiecteze pe ecranul unei axiologii estetico-artistice şi etico-morale.
Personajele se referă cu un firesc al excepţiei absolut normal. Zoe Mandrea şi Mihai Eminescu, conu Franţ Milescu şi Alexandru Ştefulescu coexistă într-o memorie ce trebuie să fie perenă, angajate într-un misionarism crucial, cu menirea de a educa, a forma oameni şi caractere etc.
3. O limbă gorjenească învingătoare
Limba utilizată de Ion Cepoi e de sorginte populară, e neaoşă, e ironică şi sentenţioasă, se modulează pe subiecte şi obiecte, pe stări sufleteşti şi trăiri intense. E o limbă învingătoare în eon, de o bogată lexicalitate, îmbietoare la taifas îndelung, reveriantă şi rememoratoare a unor vremuri şi moravuri din «illo tempore».
Pofta de vorbă a eroilor civilizatori şi fondatori ai Târgu-Jiului „originar” dezbate grave probleme ale ţării; între acestea învăţătura, soarta dăscălimii în raport cu stăpânirea dar şi ca însărcinarea întru luminarea neamului, ridicarea clasei mijlocii care să stea garant prosperităţii şi bunăstării din ce în ce mai lărgite în păturile şi clasele sociale.
Ion Cepoi uzează de o zestre de informaţii culese din „desprăfuite rafturi de biblioteci” şi „îndosariate serii de manuscrise” ca să dea naraţiunii sale senzaţia de veritate, impresia de verosimilitatea şi forţa observaţiei analitice, aprofundată în funcţie de temă ori de motive. Dar prozatorul, ce nu pare copleşit de nicio dificultate a reconstituirilor spaţiotemporale, beneficiază de o solidă bază filozofică şi epistemologică.
4. Avatar al cronicarilor din „illo tempore”
Dar lectura romanului „Zmeul de hârtie” se bucură, dacă e luat în mână de către cititor, transmite plăcere, satisfacţie, ba plusează şi compensatoriu, pe linia unei truculenţe senioriale, aşa cum numai spiritul de fin domn, al lui Ion Cepoi, de caracter echilibrat, atent la preajma foşnăitoare de prostie, la nerecunoştinţă a nor merite, de departe incontestabile, asediată/ transgresată aproape în permanenţă de „nemernici care ajung astfel la putere şi guvernează ca nişte principi absoluţi, înconjuraţi de o liotă de vasali care le sorb cuvintele de pe buze ca şi când ar fi nectar, nişte lingăi ce nu ştiu altceva decât să dea din coadă pe lângă cel ales ca stăpân şi căruia îi pupă mâna în culcare şi-n sculare mai dihai decât dumnealui mitropolitului ţării” (Cepoi, 2004, p.50)
Romanul-povestire e de o oralitate suculentă, expozitivă, transvazările sale fac saltul calitativ în viziunea întregită cumva crepuscular ca-n „Craii de Curtea Veche” (Mateiu Caragiale) sau „Princepele” (Eugen Barbu).
Avatar al celor dintru început cronicari (fie ei moldoveni ori munteni, transilvăneni ori olteni – n.m.), romancierul, unul „de duminică” (Mihai Eminescu) şi de reînviere a unui modus vivendi ce „se lăfăia” într-o istorie întârziat-renascentistă, nu-și permite răgazuri contemplative (ca Odobescu ori Hogaş, Mihail Sadoveanu ori Fănuş Neagu – n.m.) ci investighează medii, concepte, prejudecăţi, aspiraţii, ambiţii, devoţiuni necondiţionate ş.c.l., toate „depănate” şi „decorticate” cu o nespus de „clasică” şi plastică gramatică în care fiecare cuvânt e nesubstituibil, pentru că prezentifică, reînfiinţează o lume revolută, descuie sipete cu nestemate comori lingvistice, retorice, poetice, paremiologice.
5. „Dispoziţia” autosacrificială
La o adică o asemenea atitudine trădează o vocaţie de portretist, o capacitate ascuţită de a inventaria şi refructifica figuri de epocă, personalităţi „naţionaliste”, evenimente a căror însemnătate abia postumă îşi reliefează consistenţa… fenomenologică şi ontologică.
Aş remarca în continuarea cronicii mele, şcolirea au(c)torului a modelul prozei eminesciene din „Sărmanul Dionis” – excelenta nuvelă de un realism prebacovian (Cepoi, 2004, pp.80-81), dar şi vivacitatea/ dinamismul/ vorticismul intrării în târgul pestriţ, amestecat, colorat şi decadent, derizoriu şi efemer, ca-n Joyce (Ulise) ori Beckett (Molloy) şi totuşi pregătit să asimileze de toate/ şi totul/ ca să-şi edifice, futurologic o demnitate, o identitate unică, o intelectualitate creativă, diplomativă, originală, cu o „dispoziţie” autosacrificială pentru o cauză mai bună.
Recreditând stilistic diminutivul, acordându-şi instrumentele scriptorice cu regimul evidenţialităţilor şi modalizărilor epistemice, cu ironia folclorică, povestitorul Ion Cepoi se dedă satisfacţiei de a pune cap la cap cele întâmplate cândva, ca-ntr-un veritabil vârtej poundian, de a releva accentele unui erotism „de curte”, conachian, nepregetând a picta, flaubertian însă („Educaţia sentimentală”), chipul unei femei „ca o fiinţă din poveşti sau ca o prinţesă bizantină, coborâtă abia atunci de pe zugrăveala poleită a arcadelor cereşti” (Cepoi, 2004, p.98), Catinca Sâmboteanu şi ea o „patroană” a acestor locuri legendare târgujiene.
În accepţia lui Ion Cepoi, religiosul şi existenţialul se contopesc printr-o alchimie transcendentă care-şi transformă propria imanenţă, printr-o vrajă metaforico-metonimică în ceremonial (ritualitate de ordin transmodern la o adică – n.m.) de frontieră, căci fabulosul/ fantasticul îşi instaurează reinaugural regimul fastuos. Vechiul şi noul ies din athanor graţie unei formule secrete, pe care desigur c-o posedă doar eroul narator din „Zmeul de hârtie”, şi el avatar al celui de-al patrulea „crai” de Curte-Veche”.
6. „Mireasmă de limbă veche”
Pe fir întins, progresând din poveste în poveste, romanul căruia-i redactez eseostudiul de faţă delectează, seduce, reanimă un trecut, resuscitat exemplar, pe varii căi, strategii, tehnici, „travestiuri”. Cartea reprezintă o adevărată izbândă, întocmai celei scrise de însuşi Constantin Stanciovici-Brănişteanu (dar de numa 35 de pagini, tipărită la anul 1839), fiind întâia carte scrisă de cineva din Târgu-Jiului secolului al XIX-lea. „Nici un alt trăitor al locului nu mai reuşise asemenea izbândă, putând fi considerat aşadar ca întâiul scriitor modern al Gorjului. Aşa mică şi puţină câtă era, cărticica aceea cuprindea totuşi o seamă de informaţii după care cineva preocupat de evoluţia limbii ori interesat de date şi sinteze ale vremii ar fi putut, la rându-i, să scrie opere întregi” (Cepoi, 2004, p.208).
Prozatorul, ca şi Camil Petrescu („Un om între oameni”), istoriseşte „despre revoluţia de la 1848, în care dumnealui conul Costache fusese secretar al Magherului” (Cepoi, 2004, p.226). Apoi finalul e apoteotic. Romancierul epistematic al Târgu-Jiului, monograf ca şi Al. Ştefulescu („Istoria Târgu-Jiului”) îşi încheie lucrarea în mod simbolic prin scenariul axat pe „zmeul de hârtie” şi pe formula introductivă „se făcu” (explicit de natură imaginar-transcendentă, ca-n riturile de trecere tradiţionale-arhetipale). Episodul acestui rit de „petrecere” (vezi Titu Rădoi: Cântec mare de petrecut), ne dumirește că, precum în Egiptul Antic ori precum în creştinismul de factură onirică-fabuloasă-fantastică, căruţa ce-l duce pe Costache tânăr e „ca un zmeu de hârtie”, „ca zmeul conului Milescu”… În sfârşit „o pace şi o linişte dumnezeiască învăluindu-l din toate părţile ca o apă” (ca-n „Păhăruţul” lui Marian Drăghici) – doctorul Urbeanu a trebuit să consemneze intrarea mortului în „lumea celor drepţi”.
Romanul despre Târgu-Jiul lui Constantin Stanciovici-Brănişteanu, prăpădit de moarte bună pe 3 noiembrie 1894 (născut pe 16 aprilie 1815) este prevăzut cu un preacinstit glosar de termeni ieşiţi din circuitul curent (arhaisme, regionalisme, neologisme, împrumuturi balcanice, localisme) ale limbii vorbite dar funcţia lor fiind de a reda atmosfera epocii, „datorită – cum precizează însuşi autorul – miresmei de limbă veche” şi unei generaţii de cercetători locali graţie cărora o asemenea uluitoare şi monumentală întreprindere devenind iată o realitate transscripturată, neperisabilă şi glorioasă prin cutezanţa şi sinceritatea ei, prin înalt profesionalism scriitoricesc.
Bibliografie:
Ion Cepoi: Zmeul de hârtie; Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, Târgu-Jiu, 2004, 283p.
P.S. Quod erat demonstrandum! Prin urmare, îi propun scriitorului-epistemologic Ion Cepoi să scoată o nouă ediţie a romanului „Zmeul de hârtie” într-un tiraj mai consistent. Căci urbea de pe Jiu, care găzduieşte „trilogia” monumentală a lui Constantin Brâncuşi, are nevoie de el.
Ion Popescu-Brădiceni,doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România
