I. În 26 septembrie curent ne întâlnim, pentru a zecea oară, absolvenții Liceului Teoretic din Poiana, mai cunoscut de lume cu numele de Poiana-Rovinari. Concret, este vorba de absolvenții celor cinci promoții care au urmat cursurile în perioada în care liceul a avut profil de cultură generală (teoretic). Șirul acestor întâlniri anuale a început în anul 2016, la 49 de ani după ce noi, absolvenții seriei socotită a fi prima promoție (1963-1967), am părăsit băncile școlii. Revederea din 2016 a fost inițiată de doamna Cornelia Gheorghe, profesoară de limba și literatura română la Liceul „Gheorghe Tătărescu” din Rovinari, absolventă a acestui liceu (succesor al Liceului Teoretic Poiana), în anul 1988, autoare a primei monografii a liceului ale cărui începuturi au fost la Poiana și care, în prezent, funcționează în orașul Rovinari, întemeiat în extravilanul fostei comune Roșia-Jiu. Un rol foarte important în organizarea și reușita acelei întâlniri l-a avut inginerul Ion Ivancu (plecat la Domnul în august 2025), absolvent în promoția 1965-1969.
Afirmam mai sus că promoția din care am făcut parte este considerată, informal, a fi fost prima promoție a liceului. Formal, înaintea noastră a mai absolvit cursurile liceale o serie (promoție), în anul 1966. Elevii din acea promoție au învățat la Poiana doar în clasele a X-a și a XI-a, fiind aduși, prin transfer, de la alte școli medii. În 1964 nu s-a organizat examen de admitere la liceu, întrucât durata învățământului obligatoriu s-a prelungit cu un an și, în consecință, nu au fost absolvenți ai acestui tip de învățământ și candidați pentru liceu. Liceul era în pericol să se desființeze. Memoria colegei mele Natalia Prejbeanu (Gogoloșu, prin căsătorie) mi-a dezlegat misterul înființării acelei clase în toamna anului 1964. Natalia era elevă de serviciu la cantina școlară și a aflat de la bunul și omenosul nostru bucătar că pregătește un meniu special pentru un inspector important care urma să propună menținerea sau desființarea liceului pe motiv că efectivul de elevi era foarte redus (80 de liceeni). Noi urma să fim transferați la Liceul din Novaci. Inspectorul – al cărui nume nu îl pot menționa – a fost atât de impresionat de meniu, încât nu s-a înduplecat să propună desființarea claselor de liceu teoretic, cursuri de zi. Atunci – presupun – inspectorul i-a sugerat directorului, profesor Constantin Țârcă, să mai înființeze („din pământ, din iarbă verde”) o clasă de liceu la cursuri de zi. A înființat-o și liceul a fost salvat. Din păcate, nu am cunoscut situația înainte ca bătătarnicul nostru director să plece (în decembrie 2025) în Împărăția Cerurilor.
Au venit până în toamna anului 1964 (pentru a urma clasele a X-a și a XI-a) 31 de adolescenți care învățaseră în anii anteriori la alte licee din regiunea Oltenia, între care și Elvira N. Jula, posibil fiica directorului Întreprinderii Miniere, Nicolae Jula, omul căruia i se datorează înființarea liceului Poiana. Peste mai bine de jumătate dintre ei mi-i amintesc foarte bine. Cu mulți am avut frumoase relații de amiciție.
Așadar, veneticii au avut, fără să știe, un rol foarte important în asigurarea continuității învățământului liceal la Poiana. De aceea socotim fericită întâmplarea din septembrie 2016 și o considerăm atât moment de celebrare a ieșirii în lume a primilor absolvenți de la Poiana, cât și preambul pentru șirul de întâlniri anuale următoare. Precizăm că revederea din 2016 a fost organizată în clădirea liceului din orașul Rovinari, unde am fost primiți cu bucurie de directorul școlii, domnul inginer Dumitru Fârță, și domnia sa absolvent al Liceului Industrial Rovinari în anul 1978.
Promoția 1963-1967 (din care fac parte) poate fi considerată promoția fondatoare a învățământului liceal din Poiana, dar statutul acesta nu ar fi existat fără veniții din 1964 și fără următoarele promoții (patru sau cinci) ale Liceului Teoretic. De altfel, în afară de noi, cei care am învățat acolo, și de puțini oameni din generația noastră (trecută de 70 de ani), nimeni nu-și amintește că în Poiana a existat un liceu teoretic. În orașul Rovinari nu există niciun simbol (stradă, instituție, altceva) care să amintească de localitățile Poiana sau Rovinari [A se vedea Gheorghe Gorun, Despre întemeierea orașului Rovinari, în Litua XXIV, Tg Jiu, 2022, pp. 261-291].
II. Până la amintita reîntâlnire din 2016, noi, absolvenții din 1967, ne întâlniserăm în două rânduri: la 10 ani (1977) și la 20 de ani (în 1987). M-am ocupat împreună cu Viorel Diaconescu, el fiind vioara întâi, de organizarea acestor întâlniri. Am trimis cărți poștale, la adresele din cataloagele școlare, tuturor absolvenților. În 1977 au participat aproape toți profesorii și peste jumătate din foștii elevi. Ne-am întâlnit la Școala noastră, în sălile noastre de clasă. Liceul fusese deja transformat în liceu minier (mecanic). Parcul pe care îl amenajaserăm, sub supravegherea permanentă a directorului Constantin Țârcă, începuse să se părăginească, iar localul să se ponosească.
La final, profesorul respectat de toți cei prezenți, domnul Ion Manolescu, ne-a propus să ne revedem mai des, din cinci în cinci ani, „căci – spunea domnia-sa – nu se știe câți vom mai fi”. Ar fi trebuit să ne reîntâlnim în 1982. Eu chiar am trăit cu impresia că ne-am reîntâlnit atunci. Amintirile celorlalți colegi nu mi-au confirmat această ipoteză. În 1982 s-au petrecut câteva evenimente dureroase pentru noi, cei legați afectiv de Poiana și de liceul de acolo. Liceul a fost strămutat în dreapta Jiului, iar clădirea a continuat să se degradeze, așteptându-și sfârșitul, împreună cu întreaga așezare, care a venit în anul 2000. În decembrie 1982 s-a stins din viață profesorul Ion Manolescu, după ce în anul anterior fusese anchetat (iarăși!) de Securitate fiindcă oferise adăpost și hrană, pentru câteva zile, și bani pentru un bilet de tren către altă destinație unui fost coleg de facultate eliberat din detenția politică la bătrânețe. Despre revederea din 1988 nu-mi mai amintesc mare lucru, afară de faptul că am fost foarte puțini. Nu-mi amintesc nici dacă atunci – sau în 1977, sau în 1982 (dacă a existat întâlnirea) – am preluat, într-un caiet studențesc, datele fiecărui elev, inclusiv situația școlară de la sfârșitul clasei a XI-a. Din păcate, am pus atât de bine acel caiet, încât nu mai reușesc să dau de el…
În cei 29 de ani următori niciunul dintre noi (cei din promoția 1963-1967) nu și-a găsit timp pentru o altă revedere. Poate colegii mai tineri au făcut-o și merită felicitări pentru asta. Nu am știut unii de alții. Mulți s-au mutat în Împărăția Cerurilor. Șirul plecărilor în altă lume a continuat și după regăsirea din 2016. Ultimii plecați despre care eu am cunoștință sunt foștii mei prieteni Ion Ivancu (sufletul întâlnirilor până în 2024) și Eugen Vâlceanu. Dumnezeu să-i odihnească pe ei și pe congenerii lor aflați în aceeași lume a veșniciei.
Cu foarte puține excepții, ne-au părăsit și profesorii. În semn de prețuire pentru ce și cum ne-au învățat, transcriu aici numele celor care au predat la clasa din care am făcut parte, clasă menționată în statistici cu indicativele a VIII-a B, a IX-a B și a X-a, a XI-a B – uman. Îi amintesc în ordinea disciplinelor înscrise în catalog și fac precizările că la fiecare disciplină am avut cel puțin doi profesori și că un profesor ne-a predat și la mai multe discipline, excepțiile existând doar în cazul disciplinelor prezente în planurile de învățământ într-un singur an. Iată numele profesorilor mei din liceu: la literatura română – doamna Maria Pupăzan, clasele a VIII-a – a XI-a, cu excepția ultimului trimestru din ultima clasă când a fost înlocuită de dl Rădoescu; la limba latină – doamnele Maria Pupăzan (clasa a IX-a), Marcela Popa (Beșteliu) (clasa a X-a) și domnul Ion Manolescu (clasa a XI-a); la limba rusă – domnul Ion Racoceanu (clasa a VIII-a), doamna Maria Popescu (clasa a IX-a) și doamna Ana Mălăescu (clasele a X-a și a XI-a), pe care o numesc și minunata noastră dirigintă în ultimii doi ani de liceu; la limba franceză – Maria Popescu (clasele a VIII-a și a IX-a), Marcela Popa (clasa a X-a) și domnul Ion Manolescu (clasa a XI-a); la istorie, domnii Nicolae Dragotă (clasele a VIII-a și a IX-a) și Ion Manolescu (clasele a X-a și a XI-a); la economie politică, domnul Stăiculescu (clasa a X-a); la filosofie și socialism științific, domnul Ion Moșoi (clasa a XI-a); la psihologie și logică, doamna Maria Pupăzan (clasa a XI-a); la matematică, domnii Cornel Dobrescu (clasele a VIII-a și a IX-a), Ion Lăpăduș (clasa a X-a) și doamna Valeria Teoteoi (clasa a XI-a); la fizică, domnii C. Dobrescu (clasa a VIII-a), inginer Stoicuși (clasa a IX-a), Ion Lăpăduș (clasa a X-a), Ion Morie (clasa a XI-a), suplinit de doamna Sadoveanu în trimestrul al III-lea (în acea perioadă domnul Morie și-a satisfăcut stagiul militar); la chimie – doamna Amzulescu (clasele a VIII-a și a IX-a) și domnul Ion Teoteoi (clasele a X-a și a XI-a); la biologie, domnii: Constantin Țârcă (clasele a VIII-a și a IX-a), Ion Teoteoi (clasa a X-a), Iustin Crețoiu (clasa a XI-a); la geografie, domnii: Ion Dănilă (clasa a VIII-a) și Ion Duncea (clasele a IX-a și a XI-a – în clasa a X-a nu am studiat geografia); la agricultură, studiul mașinilor și aplicări practice, domnii: Ion Adam (clasa a VIII-a) și Tudor Rovența (clasele a IX-a și a X-a); la desen, domnul Marcel Guță (clasele a IX-a și a X-a); la muzică, domnii: Marcel Guță (clasele a VIII-a și a IX-a) și Ion Găvănescu (clasa a X-a); la educație fizică, domnul Ion Dănilă (în toate clasele). Incidental a mai predat literatura română și domnul Marin Beșteliu.
Constat cu mare tristețe că aproape toți s-au mutat în Împărăția cerurilor. Ne-a părăsit și doamna profesoară Anca Manolescu, fiica profesorului Ion Manolescu, cea care l-a reprezentat pe părintele său la reuniunile noastre din 2016, 2017 și 2018. Ultimul plecat este domnul Constantin Țârcă, directorul promoției noastre în toți anii de liceu. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i odihnească în liniște, pace și lumină! Se vor reuni pentru a organiza o Școală acolo, printre îngeri, așa cum a fost Liceul nostru. Suntem și fericiți fiindcă îi mai avem cu noi pe domnii profesori Ion Duncea, Iustin Crețoiu și Ion Lăpăduș. Domniilor-lor le dorim sănătate și le reconfirmăm recunoștința noastră totală.
III. Am consultat statisticile incluse în lucrarea Liceul Rovinari: 1963-2017 – schiță monografică de autorii Cornelia Gheorghe și Gheorghe Popescu. Conform acestor statistici au absolvit liceul teoretic (în perioada 1963-1974) 267 de elevi, cei mai mulți (77) în promoția 1963-1967. În secțiunea Elevi de ieri, oameni de azi – (Anul absolvirii) se prezintă profesia (autorii menționează „poziția socială”) a 49 de persoane, din care 16 profesori, opt ingineri și 26 alte profesii: asistenți medicali, funcționari, ofițeri, tehnicieni, subingineri, un pilot, un medic veterinar, un preot, un poet. Specializările celor 16 profesori sunt următoarele: matematică (7), biologie (3), fizică (2), economie (1), limba și literatura română (1), istorie (2). Mi se pare interesant că profesorul de limba română (absolvent în 1966) și unul dintre profesorii de istorie au absolvit profilul real, iar un absolvent de uman s-a specializat în biologie.
Dedic rândurile următoare colegului meu cu care mă regăsesc pe tărâmul muzei Clio, profesorului de istorie Dumitru Rătezanu. Nu doar pentru că am îndrăgit amândoi fabuloasa știință despre fericirile și despre suferințele omenirii, ci și pentru că Mitică mi s-a dezvăluit în ultimii trei ani și ca un veritabil poet. Dacă Adrian Frățilă, colegul nostru de liceu (promoția 1969-1972), este un poet consacrat, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dumitru Rătezanu este cunoscut doar de un cerc restrâns de apropiați. Nici eu nu aveam cunoștință, până în urmă cu doi ani, de acest talant pe care i l-a dăruit Dumnezeu. Am descoperit talentul lui Mitică atunci când Viorel Diaconescu mi-a încredințat două volume de poezie ale colegului nostru. Apoi, la întâlnirea noastră de anul trecut Mitică mi-a dăruit, cu autograf, al treilea volum cu poeziile sale…
Ne-am cunoscut în 1963. La Poiana, la liceul de pe colină. Fiecare venea din câte un sat. El – de la Găleșoaia, eu – de la Roșia Jiu. Ne-am scăldat amândoi, fără să știm unul de altul, în apele limpezi și cristaline ale Tismanei. Am învățat amândoi limba română de la valorosul profesor Nicolae (Nicu) Popescu. El – la Școala din Ștejerei, în clasele a VI-a și a VII-a, eu – în clasa a V-a, la Școala din satul natal. În primii doi ani de liceu am fost colegi de clasă. În clasa a IX-a am fost (împreună cu Gică Stoenoiu) protagoniștii unei întâmplări interzise școlarilor – o vizită de seară la restaurantul din localitate, vizită care îmi putea aduce retragerea din școală. Escapada noastră a ajuns la urechile dirigintei (Popescu Maria), care la ședința cu părinții i-a spus tatălui meu să mă ia acasă, iar el a hotărât să-i urmeze îndemnul. M-au salvat mama și directorul. Nu-mi amintesc dacă Mitică a pățit ceva…
În anii următori, el a frecventat cursurile secției reale, iar eu pe cele ale secției umane. După liceu nu-mi amintesc când și cum ne-am revăzut.
Ulterior, am aflat că este profesor de istorie-geografie la Școala Lihulești din comuna Berlești. Ne-am revăzut rar, în special cu prilejul conferințelor lunare ale profesorilor de istorie din județ. Apoi…, ne-am întâlnit în septembrie trecut, când mi-a dăruit volumul Dimineți înrourate, cu următoarea dedicație: „Cu stimă și respect, d-lui profesor Gheorghe Gorun”.
Încercând să-mi folosesc cunoștințele de teorie și de istorie literară pe care le-am căpătat, mai ales, în liceu, voi face câteva comentarii (de cititor) cu privire la lirica fostului meu coleg și camarad de branșă profesională.
Poezia lui Dumitru Rătezeanu amintește – volens nolens – de poezia romantică a secolului al XIX-lea, abordând aproape toate speciile genului liric: pastel, elegie, doină, meditație, idilă. Temele predilecte precum iubirea, timpul, natura, viața se devoalează în versuri pline de sensibilitate, care impresionează cititori de toate vârstele. El cântă tot ce are în suflet și în minte, în priviri și în simțiri.
Poezii precum Pastel de iarnă, Bate azi la poarta zării, Dimineți înrourate, Liniștea amiezii, Noapte de mai, Pastel de primăvară, Mesteacănul, Ploaia de toamnă, E primăvară, Soarele și Luna, Pastel de toamnă, Pastel de iarnă ne plasează într-un univers liric apropiat de acela al lui Vasile Alecsandri. Pastelurile creionate de poet nu sunt nici mai puțin sensibile decât cele ale marelui nostru pastelist, nici mai puțin valoroase estetic, deci literar. Versuri precum „Curg izvoare cristaline unduindu-se în valuri,/ Plânge-o salcie pletoasă, adormită lângă maluri,/ Pe oglinda apei limpezi, raza soarelui se frânge/ Și-n a zorilor răcoare lacrima de rouă plânge” (Dimineți înrourate, poezia care deschide volumul omonim) sau „… Lasă să se coacă struguri dulci în vie,/ Să curgă în butoaie vin de razachie./ … Codrul fără frunze ce doinește-a jale,/ Și un vânt zănatic fluierând pe vale …” (Toamna grăbită) ori stihuri ca „Și văd albastrul ce se-ntinde pe bolta cerului senin,/ Precum un pictor, cu penelul, l-ar pune pe-un tablou divin./ Și sub privirea mea tăcută, un nor răzleț, grăbit apare,/ Sub limpezi raze de lumină el, în neant, ușor dispare” (Tabloul unei dimineți de vară) confirmă, cu asupra de măsură, cele opinate. Aș îndrăzni să spun că dacă autorul volumelor Lumea satului (2021), Popas prin anotimpuri (2023), Dimineți înrourate (2025) ar fi fost contemporan cu Alecsandri, azi ar fi fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți.
Din păcate, ca toată lirica relevantă, și poezia colegului meu izvorăște din suferință. Volumul Dimineți înrourate – cel pe care îl am în vedere –, dar și Popas prin anotimpuri sunt dedicate bunei sale soții, Fănica Rătezeanu, plecată în octombrie 2020 în Împărăția Cerurilor.
Discursurile lirice Flori de tei, Prin visele de noapte, Te rog, a mea iubită, Mă pierd, Regina nopții, din volumul Dimineți înrourate, ne învăluie și în romantismul eminescian. Iubirea este cântată în versuri care păstrează inclusiv cadențe clasice. Rima, ritmul și măsura se mențin în toate poeziile, aparent fără mari eforturi din partea autorului. Ilustrative sunt strofele: „Să-mi aduc în vis aminte cum sub teiul plin de flori,/ Luminat de-a lunii rază, mă treceau mii de fiori./ Când ținând de mână-o fată și ningea cu flori de tei,/ Eu mă oglindeam în lacul ce-l purta în ochii ei” (Flori de tei); „Când soarele apune pierzându-se-n amurg,/ Când de sub stânci bătrâne, izvoare limpezi curg,/ Când brazii de pe munte, gemând, s-apleacă-n vânt,/ Te rog, a mea iubită, mai spune-mi un cuvânt” (Te rog, a mea iubită).
Foarte multe poezii sunt dovada iubirii autorului pentru ființa pe care a iubit-o cel mai mult: Prin Eden, Steaua vieții, Ți-am scris, De-atâta dor, N-am să plâng, Am să scriu, N-am să te dau uitării, Drumul fără sfârșit. Eul poetic își plânge durerea, dar își și repetă iubirea în sute de versuri: „Te privesc noapte în vise cum te plimbi prin Paradis,/ Cum străbați mergând agale, drumul ce ți-a fost deschis/ Printre florile ce-n verde au țesut un viu covor,/ Sub un cer de diamante, fără-o lacrimă de dor” (Prin Eden), „Am să-ți fac, în nopți cu lună,/ Din flori albe, o cunună./ Și pe ea să scriu aldin,/ Cu cerneală din suspin./ Să-ți scriu versuri tremurânde,/ Pe-ale lunii raze blânde./ Să-ți trimit, dacă se poate, un sărut dulce în noapte” (Am să-ți scriu).
Oriunde aș deschide volumul Dimineți înrourate, simt că pășesc într-un spațiu al valorilor atemporale. Poezia Casa părăsită este edificatoare pentru a simți durerea autorului când cele de preț nu mai pot fi ținute și, mai ales, iubirea sa pentru locul natal, pentru casa copilăriei: „Aplecată într-o rână, biata casă părăsită,/ Stă să cadă în uitare singură și ne-ngrijită./ Coșcoviți îi sunt pereții, ușa este larg deschisă,/ O portiță prinsă-n cuie e pe jumătate-nchisă./ … Multe case găsim astăzi sufocate de ciulini,/ Gata fiind de prăbușire peste tufele de spini./ Astăzi, nimeni nu-i mai trece pragul ce i-a putrezit,/ Râmânând doar amintirea celor care au murit.” În același registru liric sunt scrise și multe alte poezii. De exemplu: Fântâna părăsită („Coșcovite-s astăzi ghizdele fântânii,/ C-au plecat cei tineri și-au rămas bătrânii./ Mai lucește apa jos, pe fundul ei,/ Stând ascunsă-n umbra bătrânului tei”), Via părăsită, Sărbători de altădată, La o margine de sat („La o margine de sat, o căsuță bătrânească,/ Aplecată într-o rână, gata-i să se prăbușească,/ La intrare nu e poartă, la ușă, zăvoru-i pus,/ Cei ce locuiau odată, amândoi, demult, s-au dus”), Reîntoarcere ș.a.
Dumitru Rătezeanu scrie despre tot ce vede și ce simte. Despre iubire și despre durere, despre natură și despre oameni, despre frumos și despre urât. M-au emoționat elegiile Nu mai curge apă…, De-aș mai fi, Se leagă prietenii… („Ne naștem în dureri și chin/ Și suferim tăcuți pe-acest pământ./ Iar în final, noi fi-vom doar tain/ Pentru a morții poftă de ne-nfrânt”), Nu vreau nimic („Nu vreau nimic, de toate am,/ Doar viață aș mai vrea, un dram, să mai trăiesc încă o vreme/ Să-mi scriu obida în poeme”).
Deși formația mea nu este cea de filolog, lecturile – chiar și acelea de pe vremea când eu și autorul eram colegi – îmi permit să spun că poezia lui Dumitru Rătezeanu este cu adevărat literatură și că merită să fie citită și promovată. Versurile pe care le-am citit mi-au produs emoție, nostalgie, bucurie, încântare. Sunt deosebit de bucuros că am citit poeziile colegului meu și că am putut să scriu despre ele, chiar dacă nu atât cât ar fi meritat.
Gheorghe Gorun
