Dacă încercăm să punem în balanţa spirituală a legământului duhovnicesc, mai întâi bunătatea Maicii Domnului, şi în subsidiar, manifestarea fricii înţelepte de Dumnezeu, am vedea că aceia care se cred puternici în afacerile lumeşti, atotputernici în funcţii şi autosuficienţi în puţina lor credinţă, nu pot înţelege că prin adevărata smerenie şi mărturisire a lui Iisus Hristos ca Fiul întrupat şi înviat al Tatălui ceresc, nu o pot exclude pe Maica Sa după trup, pe Fecioara Maria, în care au văzut împlinirea prorociilor şi aşteptărilor mesianice, precum şi culmea sfinţeniei Vechiului Testament. Direcţiile principale ale unei reflecţii mariologice în Biserica veche, le putem găsi încă din secolul al II-lea după Hristos, la Sfinţii Iustin Martirul şi «filosoful» său Irineu al Lyonului, dar impulsul principal în precizarea şi impunerea dogmei mariologice şi a veneraţiei cultului Fecioarei Maria a fost oferit în secolul al V-lea, odată cu marile controverse hristologice purtate în jurul înţelegerii sensului ortodox al Persoanei divino-umane a Mântuitorului Iisus Hristos! Aşa se face că împotriva lui Nestorie al Constantinopolului, care o considera pe Fecioara Maria drept o simplă «născătoare de om» sau «anthropotokos», chiar, «născătoare de Hristos» sau «Hristotokos», dar, imediat au ripostat Sfântul Chiril al Alexandriei (+ 444) şi Sinodul III Ecumenic (Efes, 431), care au proclamat-o «Născătoare de Dumnezeu» sau «Theotokos» şi «Pururea-Fecioară» sau «Aeipar- thenos», ca să exemplificăm izvorul Bunătăţii Maicii Domnului!
„Cel ce are frica lui Dumnezeu, totdeauna este treaz, priveghează…”!
Prin această dublă calitate a Maicii Domnului apare o implicaţie şi o consecinţă dogmatică indispensabilă înţelegerii ortodoxe autentice a unirii divinului şi umanului în Persoana lui Iisus Hristos sub forma unei uniri ipostatice, pentru că, dogmatic vorbind, mariologia patristică era privită ca un text de hristologie care concentra esenţa Evangheliei în dublul mister al înomenirii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii omului în Persoana divino-umană a lui Hristos şi în persoanele celor care asumau prin credinţă şi Sfintele Taine în Trupul sfânt al Domnului! Dar, în amvonul Bisericii, misterul central al divino-umanităţii înomenitoare şi îndumnezeitoare nu e o teză abstractă şi speculativă care induce numai frica de Dumnezeu! De bună seamă că înomenirea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului sunt mai mult decât o întrupare personală concretă a Fiului Lui Dumnezeu! Dacă misterul înomenirii lui Dumnezeu este realizat în Persoana lui Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu întrupat, misterul îndumnezeirii omului e realizat în chip minunat numai în persoana Fecioarei Maria, a Născătoarei de Dumnezeu şi prima făptură omenească deplin îndumnezeită prin har! Numai credinţa sinceră ne conduce la frica de Dumnezeu, cea care ne ajută să ne pocăim de faptele noastre păcătoase, mai ales că pe treapta sa cea mai de jos, frica ajunge şi se manifestă ca o teamă de a nu fi pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcatele pe care le-am săvârşit, în timp ce pe treapta cea mai de sus, această frică binecuvântată este resimţită ca teamă de a nu-L pierde pe Dumnezeu sau de a nu fi despărţiţi de Creatorul Cel Preaînalt al vieţii! Desigur, dacă uneori frica nu este şi o patimă, atunci când se manifestă ca spaimă, groază, îngrijorare, nelinişte sau disperare a vieţii pământeşti. În acest caz, frica este legată, în primul rând, de mândrie şi evidenţiază un ataşament exagerat faţă de lumea trecătoare şi de plăcerile ei amăgitoare care se concretizează uneori prin ceremonii inventate pentru a o trece în plan secund pe Maica Domnului! Pentru că aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul («Cuvinte şi învăţături», Edit. «Bunavestire», Bacău, 2006, p. 71): „Cel ce are frica lui Dumnezeu, totdeauna este treaz, priveghează şi aşteaptă venirea Domnului, nu petrece cu nebăgare de seamă, nu se trândăveşte şi face totdeauna cele ce plac lui Dumnezeu, biruind astfel meşteşugurile vrăjmaşului”, lucru care înseamnă că frica de Dumnezeu te face să simţi «o teamă sfântă», care are în ea pace şi bucurie! În esenţa ei, frica de Dumnezeu este respectul covârşitor, este evlavia, sfiala duhovnicească ce se naşte din dragostea multă către Dumnezeu. Aşa cum cineva simte o sfială înaintea unei persoane venerabile, tot la fel simte şi omul care are frică de Dumnezeu, oriunde s-ar afla, căci simte prezenţa Lui pretutindeni, aşa cum subliniază Sfântul Paisie Aghioritul, acelaşi care adaugă sfatul că înainte de orice, copiii ar trebui să înveţe în şcoli frica de Dumnezeu, care în înţelesul ei bun este tocmai «sfiala duhovnicească», această frică, această reţinere care aduce veselie şi picură miere duhovnicească în inimă! La întrebarea pe care o putem adresa unui om despre frica de Dumnezeu, putem aprecia că în fiecare activitate a noastră, Dumnezeu trebuie să fie un reper fundamental, fiindcă trebuie să îndreaptăm către Dumnezeu întreaga noastră fiinţă, iar, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, mintea fiecăruia dintre noi, va căuta continuu să-I mulţumească şi să-I placă Lui, iar nu cum să le placă oamenilor!
„Și orice vei cere în rugăciune, vei primi dacă ai credință” (Matei 21:22)
Frica binecuvântată de Dumnezeu este o rânduială a lui Dumnezeu manifestată prin rugăciune, care te va ajuta să te apropii de Dumnezeu. Poate că merită subliniată şi legătura dintre conştiinţă şi frica de Dumnezeu, pentru că te întrebi în mod firesc, cel fel de conştiinţă poate avea omul, dacă nu are frică de Dumnezeu? Fără frica înţeleaptă de Dumnezeu, omul îşi poate călca cu uşurinţă pe conştiinţa lui iscoditoare şi atunci încetează de a mai fi om cu adevărat! Dacă privim în ansamblu existenţa individuală şi parcursul vieţii fiecăruia, se poate ca o persoană să fi păţit ceva din copilărie, şi de aceea să se teamă, aşa că de multe ori se poate ca frica să fie firească, dar poate fi şi din lipsa credinţei, din lipsa încrederii în Bunul Dumnezeu. Însă, frica este şi un obstacol, un prag psihologic, deoarece îl ajută pe om să se îndrepte către Dumnezeu. La un moment dat, omul se teme şi caută să se prindă de ceva şi e nevoit să se prindă de nădejdea în Dumnezeu! De aceea, un om înţelept, bine cumpănit, deschis la minte, trebuie să aibă teamă numai de Dumnezeu, nu şi de oameni, oricât de răi ar fi ei, întrucât frica de Dumnezeu, îl face viteaz şi pe cel mai fricos dintre oameni! Într-o realitate ambiguă, omul de astăzi nu se mai roagă, pentru că trăiește într-o societate plină de capcane, care îl îndepărtează de la rugăciune și îi răpeşte în mare parte clipele fricii de Dumnezeu! Pentru că sunt atâtea ispite care ne fură timpul de rugăciune, iar în acest fel, ne țin departe de prezența lui Dumnezeu! Prima dintre ele este ispita mass-media, pentru că problema folosirii mijloacelor mass-media nu este una marginală, ci una de viață și de moarte din perspectivă duhovnicească! Pentru că lumea cu fricile din afară intră în casa sufletului și a minții noastre, fără ca noi să ieșim afară din casă, iar, totul intră în casa și în viața noastră prin ecrane, telefoane, televizoare, calculatoare şi în felul acesta dobândim vocația de deveni «case nelocuibile», chiar dacă «se învârtesc după soare», dar dacă lumea exterioară şi plină de adicţii intră în inima și în mintea noastră și le ocupă, atunci Dumnezeu nu mai are loc! Cu cât se uneşte cineva mai deplin cu Dumnezeu, cu atât nu se va mai teme de nimic, iar, cel care este robul Domnului, se va teme doar de Stăpânul său, pentru că acela care nu se teme de Dumnezeu, de cele mai multe ori se teme şi de umbra lui. Dragostea care are în ea evlavie şi respect, aceea biruieşte frica, iar cel care a biruit frica şi-a lăsat în seama lui Dumnezeu şi viaţa şi sufletul său. În ultimele zile ale Postului binecuvântat al «Adormirii Maicii Domnului», să mai precizăm că oamenii din epoca postmodernă sunt instruiţi lumeşte şi aleargă cu o viteză nebună şi ameţitoare, fără să ştie prea bine încotro se îndreaptă! Iar, pentru că le lipseşte frica de Dumnezeu, care este «începutul înţelepciunii» (Ps. 110, 10), mulţi dintre ei sfârşesc în deznădejde! De aceea, pentru a schimba lucrurile în bine, să avem stăruinţă în rugăciune, pentru ca Dumnezeu să lumineze nu numai pe oamenii din biserică, ci şi pe cei care guvernează, semănându-le totodată în inimi, sfânta Lui frică!
Profesor dr.Vasile GOGONEA, scriitor bisericesc
