1. Mutaţia semnelor
Remarc din start în stilul pictural al artistului plastic Florin Preda-Dochinoiu trecerea de la iconografia culturală la echivocul nonfigurativ, glisînd, încă discret, nedeclarat la ispita happeningului (vezi lucrarea „De ce” şi „Altă intepretare la De ce”)
Nu-l includ pe acest pictor contemporan în paradigma artei experientale, ori în cea a celei conceptuale, ci în formula aproape declarată a artei semiotice (semiosis / semioseos).
Mutaţia neîncetată a semnelor este un fenomen actual al nondefinitului, al straniului ostensiotic.
Îl situez pe Florin Preda-Dochinoiu în avangarda transculturaţiei (adică o neoculturalizare generalizată apud post- şi trans- modernism).
Trimiterile indiciale ale pictorului la codul QR şi la codul social: înainte de a se constitui în mesaje, comunicaţia plastică constă în punerea în contact cu publicul (vezi îndemnul „Scanează-mă!”)
Ieşindu-i în întâmpinare hermeneutică a interferenţelor din fiecare lucrare, indiciile şi metasemnele îşi licitează provocatoare dubla vocaţie: de a reprezenta şi de a remodela receptarea punerii în operă, pansemică, a realităţii cotidiene în care trăim în prezent.
2. Forţa centrului vizual
Ca şi Rudolf Arnheim, reconsider vizualul între plăcere şi cunoaştere, iar parametrii structurali ai operei de artă îi repoziţionez între apariţia diacronică şi compoziţia sincronică. Orice simbol îşi are propria sa puritate şi orice constelaţie insolită îşi posedă propriul canon, propria determinare organică a unităţii (stil-simbol-structură) elementelor perceptibile în planeitate şi simultaneitate spaţio-temporală compoziţionantă.
Florin Preda-Dochinoiu instituie pe pânză rolul/rostul privitorului ca autoritate care se încarcă de energie contemplativă; vectorii lucrează şi centrifugal şi centripetal dinspre şi către centru, condiţiile optice înlesnindu-i privitorului să disemineze „relieful”, „grundul” semantic-alegoric şi/sau metaforic (vezi „Benzi de cerc”, „Vulnerabilities”, „Primul semn”)
Disting lejer trăsăturile circularităţii, formele circulare din interiorul compoziţiilor, capul Creatorului care apare înconjurat de un nimb.
Ovalul semnifică tensiunea viziunii elipsoidale mandalice şi e superior tondoului şi-l ajută pe pictor în lupta cu figura umană (vezi „(D)efecte originale”, „Albastru de ţinut minte”, „Doamne-ajută!”, „Forma Înălţării”)
Un vernisaj include în oficierea lui şi o notă solemnă.
Şi de această dată ea a fost asigurată de doi comentatori şi esteticieni de elită: Pavel Şuşară şi Dalina Bădescu.
3. Făurirea piramidei spirituale
Expoziţia – să nu uit – a fost deschisă în anul în care Constantin Brâncuşi a împlinit 150 de ani de la naştere.
Cuprinde 15 lucrări (adică 3×5 dar şi 5×3), numărul fiind, evident, o cifră sacră şi simbolizând unirea, centrul, armonia, echilibrul, hierogamia, însoţirea principiului ceresc cu cel pământesc, omul-cruce, universul, ordinea, perfecţiunea, voinţa divină, totalitatea lumii sensibile, infinitul, mâna deschisă, reînvierea, desăvârşirea manifestării, Venus, Luceafărul de dimineaţă, soarele morţilor (cel negru), trecerea prin moarte de la o viaţă la alta, legătura indisolubilă dintre latura luminoasă şi cea întunecată a universului, desăvârşirea, purificarea, misterul sintezei, fecunditatea, sexualitatea fertilă etc.
În siajul lui Erwin Panofsky, pictorul Florin Preda-Dochinoiu identifică în arta sa stilistică sensul meta- şi trans- istoric, iar eu evidenţiez la rându-mi în comportamentul său voinţa de artă echivalentă cu impulsul estetic, cu năzuinţa dezvăluirii rădăcinii esenţiale, înaintea altarului, a templului, a icoanei; sensul imanent este în oglindă cu cel transcendent, căci dincolo există întotdeauna o seducţie a infinitului şi automat a transfinitului supraistoric.
Wassily Kandinsky este adeptul făuririi piramidei spirituale ce se va înălţa până la cer, fie chiar şi din hăul oceanului. Aceeaşi intenţie o depistez şi la pictorul din Motru.
În privinţa culorilor, artistul gorjean mizează pe sunetul acestora interior, pe efectul lor pur fizic, apoi pe cel psihic, căci ele provoacă o vibraţie sufletească, un ecou emotiv.
4. Un remarcabil compoziţionist
La adică, pictorul Florin Preda-Dochinoiu s-a bazat în tablourile sale pe suprafaţa imaginii căreia i-a dat acea subiectivitate expresivă necesară obligatoriu formei opţionale (acest principiu respectat este cel al necesităţii interioare); totodată a marşat pe abstracţionism, ca artist fiind supus ochiului şi mâinii sale, al căror elan creator îi exprimă propria personalitate transculturală, transreligioasă şi transumanistă; propria mistică a ochiului mereu deschis, conform legii că „toate mijloacele sunt sfinte dacă sunt interior necesare”.
O nonculoare precum albul acţionează asupra sufletului nostru ca o prelungă tăcere care ne apare ca un zid rece, de netrecut, indestructibil întinzându-se la infinit (vezi „Zgomot pe alb”, „Cu păsările păcii lăuntrice”, „Ceea ce nu încape într-o singură pagină”, „Din timp în semn. Din semn, desemn”).
Albastrul e culoarea tipic cerească şi îşi desfăşoară liniştea până-n adâncul sufletului omenesc (vezi „Albastru de ţinut minte”)
Cât priveşte pătratul, acesta e-n relaţie cu structura verticală sau orizontală a decoraţiilor arhitectonice. Compensând dominarea fiecăreia dintre dimensiunile spaţiale, pătratul poate stăvili înrâurirea mundană şi poate sugera o stare atemporală şi transtemporală.
Semnalez în acest text excepţionalitatea unor lucrări ca „Răscruci pe Calea Lactee”, „Forma înălţării”, „Moulin Rouge, dragoste pe radical” (acest tablou având o semioză transparentă, o violentare a orizontului de aşteptare ostensiotic – n.n., I.P.B.), „Exerciţii de permanenţă”)
Florin Preda-Dochinoiu este un remarcabil compoziţionist nonfigurativ, cu accente ritmice cathartice ori, când e cazul, aritmice.
Pentru el, opera de artă se naşte într-un mod tainic, enigmatic, „din artist”. Lucrările sale, fiind bine pictate, au viaţă interioară şi automat valoare imperturbabilă.
Cum ar crede Paul Gauguin, de-ar fi avut ocazia, acest artist motrean a dobândit calitatea de a fi relecturat, graţie artei sale intuitive şi de soi foarte bun, graţie cântării lui la orga propriei vocaţii, graţie – în fine – inteligenţei sale de-a fi explorat un teren bogat şi fecund: cel ofertat de noua paradigmă transmodernistă.
Ion Popescu-Brădiceni,
scriitor, doctor în filologie, cronicar plastic
