Dacă vom căuta să aprofundăm semantica spuselor Sf. Apostol Pavel despre Mântuitorul Iisus Hristos: ,,Căci întru El locuieşte trupeşte toată deplinătatea Dumnezeirii, şi deplini sunteţi voi întru El, Cel ce este Cap a toată Domnia şi Stăpânia. Întru El aţi fost tăiaţi împrejur cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii întru tăierea împrejur a lui Hristos (Coloseni 2, 9-11). Deci, constatăm cu multă luare aminte că în timp ce în «Vechiul Testament», lui Moise i s-a dat porunca tăierii împrejur, în «Noul Testament», ni se spune că nu mai trebuie să ne tăiem împrejur trupeşte, fiindcă în Hristos primim tăierea împrejur duhovnicească, ce are ca scop eliberarea sufletului de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Acelaşi fost prigonitor al Mântuitorului Iisus Hristos, dar, devenit, printr-o minune a revelaţiei, cu adevărat «Apostolul Neamurilor», continuă să ne spună: ,,Îngropaţi fiind împreună cu El prin Botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce L-a înviat pe El din morţi. Iar pe voi, care eraţi morţi în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii împreună cu Sine, iertându-ne toate greşalele, ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi L-au luat din mijloc, pironindu-L pe cruce! Pe voi, care aţi fost morţi în păcate, Domnul v-a chemat la învierea duhovnicească! Vă este clar, aşadar, ce înseamnă să fii mort în păcate? O, da! Păcatul şi moartea sunt inseparabile! Oare viaţa în păcate, în poftele trupului, nu este o moarte lentă? Oare, desfrânarea şi preadesfrânarea, nepedepsite de vreo boală rea, nu duc la moarte? Oare, beţia nu distruge trupul, iar sufletul nu-l coboară până la starea animalică? Oare, minciuna nu putrezeşte omul, cum cariile mănâncă lemnul? Oare mândria şi preaînălţarea, vorbirea de rău şi defăimarea nu resping prin mirosul lor urât? Iar vorbirea de rău este mirosul morţii! (Coloseni 2, 12-14), tocmai ca o dovadă că trebuie să ne orientăm spre ceea ce ne îndeamnă Domnul şi să înţelegem pentru ce era necesară învierea morţilor, această preînchipuire a învierii duhovniceşti, dezbrăcarea omului cel vechi şi înveşmântarea lui în cel nou, creat de către Dumnezeu în curăţie şi în adevăr.
„Dacă te spăl Eu, toate acestea s-au dus; nu mai există”!
Cele spuse până acum ilustrează faptul că orice apropiere de Dumnezeu înseamnă liniștea și pacea pe care o căpătăm în Iisus Hristos! Dar, nimeni nu poate desluşi îndeajuns ceea ce reprezintă grozăvia păcatului, monstruozitatea pe care a provocat-o și o provoacă el în ființa omului! Iar, atunci, vine Domnul şi spune: „Dacă te spăl Eu, toate acestea s-au dus; nu mai există. Dă-mi voie să te spăl Eu cu sângele Meu și dintr-o dată vei fi curat ca un copilaș. Dacă dorești din nou bucuria și elanul, puritatea copilăriei de la început, ți le dau în clipa aceasta; te spăl, te ridic la poziția inițială, originară, la care te-a pus Dumnezeu. Te ridic la puritatea aceea, la acele idealuri, la acele principii nobile; toate acestea le readuc în ființa ta prin sângele Meu și toate cicatricile acelea, toate murdăriile acelea și toate corupțiile acelea care au venit prin păcat, pe acelea le spăl Eu, le topesc Eu în sângele Meu”, iar, fiecare om păcătos va realiza pentru ce a venit Domnul Iisus Hristos în lume şi a suferit moarte mucenicească, îngrozitoare, pentru a ne izbăvi din stăpânirea diavolului, care ne ademeneşte cu păcatele şi ne îndreaptă spre moartea veşnică. Hristos ne-a dat pu¬tere să fim copiii lui Dumnezeu şi în numele Lui să zdrobim capul şarpelui, numai că trebuie să vrem, trebuie să primim această pute¬re din partea lui Hristos, trebuie să ne ruşinăm de mirosul insipid al păcatului şi de necurăţia noastră! Să reflectăm, acum, la cuvintele Domnului Iisus Hristos: ,,Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își întunecă fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”, căci, dacă se va atinge de inima noastră harul lui Dumnezeu, ne vom înnoi mintea şi ne vom curăţi sufletul şi atunci, trebuie să ne trăim viaţa strălucind numai de curăţie şi de sfinţenie. Deci, lepădând păcatul, să grăim ade¬vărul cu aproapele, căci unul altuia ne suntem aproape şi trebuie să urâm minciuna, fiindcă tatăl minciunii este diavolul, iar, mâniindu-ne, nu trebuie să mai greşim!
,,Dă-mi voie să te spăl cu sângele Meu și vei fi curat ca un copilaș”!
Doar credinţa ne face mai liberi decât ne putem închipui, de aceea, Sfântul Dumitru Stăniloae consideră că libertatea cea adevărată începe, acolo unde începe libertatea altuia, ca o condiţie necesară a conştientizării comuniunii, iar, filosoful Kirkegaard spune că acolo unde sfârşeşte păcatul, începe să se contureze libertatea. Pentru a întări cele spuse, vom continua cu o istorioară adevărată care se află dincolo de o simplă naraţiune despre libertate: «Mergând un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzând pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba despre mântuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: „Cel ce rânduiește bine cele pământești, i se dăruiesc și cele cerești”, după care a răspuns acel străin: „Bine ai zis, părinte! Fericit este acela ce-și aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu!”. Apoi i-a povestit monahul zicând așa: „Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la cei săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: «Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?» Iar eu, luând aminte la cele ce grăia, am zis: «Mai bine dă-mi pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sunt și mâine se duc și trec!». După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încât, atunci când a murit, la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam având nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine”, aceasta fiind o confirmare a eliberării omului de povara celor materiale şi lumeşti. Pledoaria pentru credinţa în Domnul Iisus Hristos şi dragostea de aproapele o putem desăvârşi prin cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: ,,Ce mă interesează că se supără celălalt? Să nu Se supere Hristos! Oriunde trebuie să fii cu Hristos, fără agitaţie, cu o foarte mare liniştire sufletească. Mă bucură, sunt fericit că sunt creştin şi ţi-aş dori şi ţie să fii! Pentru că ei văd la tine pacea ta! Apoi, pe ei îi vor consuma plăcerile şi se vor simţi obosiţi! Văzându-te pe tine că eşti liniştit, te întreabă: «Domnule, de ce ai tu pacea asta»”? «Pentru că vreau să trăiască Hristos în inima mea continuu!», adică, nu am duşmani în inima mea. Hristos nu intră într-o inimă ocupată de vrăjmăşie! Şi, pentru faptul că urâm, unde-i eroismul? Păi ce, te duci la război să te predai duşmanului? Duşmanul te omoară! Luptă de pe poziţia ta creştină, dar fără duşmănie! Însă este voie să vă apăraţi! Să nu se speculeze poziţia noastră creştină ca o slăbiciune! Căci dacă am şti când vine furul, cum spune Mântuitorul, nu l-am lăsa să spargă casa. Noi ne opunem, nu doar să întinzi mâinile… «Nu intra!», ci te lupţi cu el. Şi poate să cadă el. Deci, îţi aperi valorile!”. Aşadar, nu putem descoperi frumuseţea vieţii fără a cultiva dragostea, care ne va izbăvi de tulburări, de reproșuri şi de conflicte nedorite, nu putem să L iubim cu adevărat pe Dumnezeu ignorând prezenţa aproapelui, dar nici să l iubim pe aproapele ignorând prezenţa lui Dumnezeu, fiindcă temeiul e pocăința și iertarea, adică, mântuirea prin jertfă, prin filantropie şi prin iubire!
Vasile GOGONEA
