„Elegiile din Ezoterezia” sunt, de asemenea, o carte a memoriei culturale, poetul, reușind depășirea experienței strict individuale, își construiește discursul prin dialog cu marile repere ale culturii universale. Semnificativă este în acest sens apropierea sa de T.S. Eliot. Pentru Eliot tradiția nu înseamnă reproducere ci relație vie între trecut și prezent. Scriitorul contemporan este chemat să integreze memoria culturală în actul creației și Ion Popescu-Brădiceni operează într-o logică similară, iar cultura universală devine un vast rezervor simbolic. Dante, Shakespeare, Orfeu, Brâncuși, miturile, filosofia și literatura nu sunt simple referințe, ci interlocutori ai discursului poetic. Așadar putem spune că „Elegiile din Ezoterezia” se configurează ca o carte europeană nu prin abandonarea identității locale ci prin integrarea acesteia într-un dialog universal.
De la Brâncuși, de la materia formei la esența cuvântului
În cazul lui Ion Popescu-Brădiceni, care s-a născut și trăiește pe meleagurile brâncușiene, figura lui Constantin Brâncuși are o semnificație aparte, Brâncuși fiind artistul care a transformat materia în esență. El nu reproduce realitatea, ci o readuce la structura sa fundamentală, ori această orientare către esență poate fi corelată cu demersul poetic. Dacă sculptorul caută forma pură, poetul caută cuvântul esențial, dacă Brâncuși elimină accidentalul, poetul depășește expresivul pentru a accede la sens. Din această perspectivă elegiile pot fi citite ca o încercare de sculptare a misterului de limbaj. Cuvântul devine materie, metafora devine formă, iar poemul devine o sculptură invizibilă. Ezoterezia devine spațiul contemplării acestei sculpturi. Astfel, Brâncuși și Brădiceni converg simbolic într-o aceeași aspirație – depășirea aparenței în direcția esenței.
Un alt mod de lectură al cărții „Elegiile din Ezoterezia” este prin metafora labirintului. Ezoterezia se configurează ca un spațiu labirintic, însă nu în sensul rătăcirii fără ieșire, ci al inițierii. Această perspectivă permite raportarea la Franz Kafka și Jorge Luis Borges. La Kafka, labirintul exprimă imposibilitatea accesului la sens, o condiție a alienării existențiale, la Borges labirintul devine metafora timpului, a infinitului și a multiplicității realului, iar la Ion Popescu-Brădiceni labirintul capătă o funcție diferită, el este inițiatic. În acest caz omul nu se pierde ci se transformă, nu se găsește un răspuns final dar dobândește o conștiință mai profundă a misterului și se conturează astfel distincția inițială dintre rătăcire și inițiere. Este evident că rătăcirea presupune absența sensului iar inițierea presupune conștiința faptului că sensul nu este niciodată definitiv.
Ezoterezia și transmodernismul
O cheie interpretativă majoră a cărții domnului Popescu-Brădiceni este aceea a transmodernismului. Această paradigmă propune depășirea opozițiilor rigide dintre modernism și formele ulterioare ale acestora, printr-o logică a dialogului și a integrării. Trans–modernismul reunește tradiția și modernitatea, localul și universalul, sacrul și profanul, raționalul și intuitivul, știința și spiritualitatea, mitul și tehnologica precum și individul și colectivul. Din această perspectivă Elegiile din Ezoterezia se configurează ca o construcție profund transmodernă, iar Brădiceni o pune în dialog cu prezentul. Trecutul nu este un muzeu iar prezentul nu este un idol, ambele devin componente ale unei înțelegeri mai ample a ființei, transmodernismul implicând și depășirea fragmentării postmoderne. Dacă postmodernitatea a accentuat discontinuitatea și relativizarea sensului, transmodernismul încearcă refacerea legăturilor. Tocmai pe această rețea de conexiuni funcționează „Elegiile din Ezoterezia”.
În acest context, literatura dialoghează cu filosofia, cu mitul, cu memoria, cu biografia, cu istoria iar Gorjul dialoghează cu Europa la fel cum Brâncuși dialoghează cu Heidegger. De asemenea, trecutul dialoghează cu prezentul iar Orfeu dialoghează cu poetul contemporan. Ezoterezia devine o zonă de interferență între lumi, ea nu este nici exclusiv tradițională, nici exclusiv modernă, este un spațiu al trecerii.
În universul artistic al lui Brădiceni se conturează aspirația către o poezie care depășește lirismul strict și se deschide către o construcție culturală amplă. Această tendință către o posibilă „operă totală” implică dialogul dintre genuri, arte și domenii ale cunoașterii, iar poetul nu mai este doar un producător de versuri, ci un constructor de versuri simbolice. De asemenea, filosofia se convertește în poezie iar poezia devine formă de gândire și în acest sens se afirmă un principiu esențial, și anume poezia este inseparabilă de cunoaștere. Poate cea mai profundă semnificație a volumului este aceea că elegia nu exprimă doar melancolia pierderii, ci funcționează ca o formă de rezistență, ea dobândește o funcție aproape sacră, devine un act de recuperare a ceea ce timpul amenință să șteargă.
Poetul se opune uitării nu prin negarea trecerii ci prin asumarea ei. El știe că nimic din ceea ce este omenesc nu poate rămâne neschimbat, însă refuză ca trecerea să fie echivalentă cu dispariția absolută. A scrie înseamnă, în fond, a spune: „Am fost aici, am văzut, am iubit, am pierdut, îmi amintesc.” În această mărturisire se află însăși demnitatea elegiei. Uitarea este una din formele cele mai subtile ale morții. Un om poate muri biologic, dar continuă să existe atâta timp cât cineva îi păstrează numele, chipul, gesturile, vocea. Un loc poate dispărea fizic, dar poate supraviețui în memoria celui care l-a cunoscut, o iubire se poate încheia, dar nu încetează să existe dacă a lăsat o urmă în conștiință. Poezia este tocmai urma urmelor. Ea poate restitui ceea ce a fost în forma sa originară dar poate păstra amprenta existenței.
În „Elegiile din Ezoterezia”, memoria pare să funcționeze asemenea unei arhive afective și spirituale. Poetul nu colecționează trecutul ci îl retrăiește prin cuvânt, fiecare amintire este supusă unei transformări poetice, iar ceea ce fusese cândva experiență devine simbol. Aici se află una din diferențele esențiale dintre simpla rememorare și creația poetică.
Astfel, memoria individuală devine memorie colectivă, iar experiența personală devine experiență universală, iar poetul nu mai spune doar „Eu îmi amintesc” ci prin forța poeziei îi face și pe ceilalți să-și amintească chiar și ceea ce nu au trăit. De fapt, aceasta este una din marile puteri ale literaturii. Ea ne permite să avem memorie pentru lucruri pe care nu le-am văzut direct.
Prin poezie putem simți nostalgia unui timp în care nu am trăit, putem plânge pentru oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată și putem iubi locuri în care nu am fost. În acest sens elegia depășește biografia; ea devine memorie universală iar poetul nu este doar cel care inventează lumi, ci și cel care salvează lumi.
În epoca uitării accelerate, în care totul este înlocuit aproape instantaneu de ceva nou, poezia are misiunea de a opri pentru o clipă fluxul timpului. Poetul nu acceptă ca trecutul să devină pur și simplu trecut, ci îl readuce în prezent. Trecutul devine astfel o dimensiune a prezentului, iar prezentul devine mai inteligibil atunci când își recunoaște rădăcinile. În Ezoterezia memoria nu este a unui singur om, este memoria unei civilizații.
Apar așadar, simbolic, sau explicit, figuri ale literaturii, filosofiei, mitologiei și artei. Ele devin repere ale unei genealogii spirituale și tocmai această deschidere spre cultura universală îl face pe Popescu-Brădiceni un scriitor transmodern, iar transmodernismul nu înseamnă abandonarea identității ci depășirea granițelor prin dialog, iar un poet poate fi simultan gorjean și european. Acesta poate fi legat de satul său natal, dar și de marile biblioteci ale lumii, poate privi spre Brâncuși și în aceeași clipă spre Heidegger. El poate recupera mitul lui Orfeu și în același timp poate vorbi despre anxietățile omului contemporan.
Această simultaneitate este una dintre formele cele mai fertile ale sensibilității transmoderne. Orfeu este poetul care coboară în lumea morților pentru a recupera ceea ce a pierdut, el este în esență poetul memoriei, dar și poetul imposibilului, pentru că Orfeu nu poate învinge moartea definitiv, el poate doar să o provoace prin cântec. Această dimensiune orfică poate fi citită în „Elegiile din Ezoterezia” ca o metaforă a întregii poezii, în care poetul coboară în trecut, caută chipuri, caută voci, caută locuri, oameni și sensuri încercând să le aducă în prezent.
Asemenea lui Orfeu, Ion Popescu-Brădiceni știe că recuperarea nu poate fi niciodată completă și ceea ce revine nu este identic cu ceea ce a fost, memoria transformă, poezia transformă, timpul transformă și tocmai această transformare face posibilă supraviețuirea. Euridice nu se întoarce în lumea celor vii în forma ei originară, dar povestea ei rămâne, și pentru că rămâne, ea poate continua să existe.
Adevărata rezistență împotriva uitării nu este memoria însăși, ci transformarea ei în cuvânt. Ceea ce este doar amintit poate dispărea odată cu cel care își amintește, însă ceea ce este scris poate supraviețui, de aceea poetul scrie nu pentru a opri moartea, ci pentru a-i refuza monopolul asupra memoriei. Cuvântul devine astfel un fel de depozit al eternității, nu eternitatea absolută ci acea formă fragilă și profund umană de continuitate care se naște atunci când o experiență este transmisă altui om. Așadar, poemul este o punte între două conștiințe. Un om scrie, alt om citește și între cei doi poate exista un secol sau mai mult, poate exista o limbă diferită, poate exista o altă cultură, dar emoția poate trece. Tocmai aceasta este marea victorie a literaturii asupra timpului.
La sfârșitul aceste interpretări putem reveni la întrebarea fundamentală – ce rămâne?
Rămâne ceea ce a fost iubit, rămâne ceea ce a fost înțeles, rămâne ceea ce a fost transmis sau rămâne ceea ce a fost scris? Poate că poezia nu este nemurire, dar este o formă de a negocia cu moartea, este modul în care omul spune timpului: „știu că mă vei învinge, dar nu voi lăsa totul să dispară fără urmă.” Aceasta este, în fond, demnitatea elegiei, și aceasta este una dintre marile semnificații ale „Elegiilor din Ezoterezia”. Poetul nu scrie împotriva timpului, scrie în interiorul lui; nu scrie pentru a anula uitarea, scrie pentru a o întârzia iar această întârziere poate dura atâta timp cât există un cititor.
Pentru că în clipa în care cititorul primește în sine memoria poetului, ceea ce fusese pe punctul de a dispărea începe din nou să existe. În această clipă, Ezoterezia devine luminiș, iar poezia devine cea mai delicată și cea mai puternică formă de rezistență împotriva uitării, iar convingerea noastră este că Ion Popescu-Brădiceni este un poet valoros al literaturii române contemporane.
Mircea Tutunaru
