8.9 C
Târgu Jiu
miercuri, 4 noiembrie 2026

În loc de Curriculum Vitae – Capcanele unei povești de viață (I)

3

Motto: „Dacă nu știi în ce port vrei să ajungi, niciun vânt nu este favorabil”-Seneca

S-a împlinit un an de când Ion Predoșanu, care a activat ca redactor șef al publicației „Gorjeanul”, a părăsit această lume. „Pur și simplu am renăscut profesional și mai ales spiritual”, mărturisea jurnalistul despre momentul când a venit la conducerea redacției celui mai vechi ziar din Gorj, într-un material autobiografic pe care îl prezentăm integral:

„Este abia a doua încercare de a-mi alcătui un altfel de Curriculum Vitae. Din prima, pe care n-o mai păstrez, a extras Generalul de poliție (r) Constantin Codiță doar ce i s-a părut esențial și, foarte pe scurt, a publicat câteva rândulețe în Monografia comunei Peștișani, apărută în anul 2005, printre ai cărei autori se numără. Mult mai în serios iau invitația lui Ion Popescu-Brădiceni și purced la povestea de viață de mai jos.
Mama mea, Maria Predoșanu (fostă Roșea), se afla la nunta fratelui ei Matei, la care tatăl meu, Vasile, era cumnat de mână sau vornic, cum se zice prin Transilvania, într-o zi de sâmbătă, pe 6 noiembrie 1949, în satul Peștișani, comuna Peștișani, din fostul raion Târgu Jiu. Ajuta și mămica la ce putea dânsa, iar pe la ora cinci de după-amiază a simțit că i-a venit sorocul. Și s-a retras acasă, ca să mă aducă pe mine pe lume. Ca al treilea copil, după fratele meu Vasile, zis Puiu, pe care l-am pierdut mult prea repede, la doar 23 de ani ai lui, și sora mea Aurelia, născută tot pe 6 noiembrie, dar cu patru ani mai înainte.
Copilăria n-o mai trec. Aproape nici n-a fost. Bunicii din partea mamei, Ion și Maria Roșea, se prăpădiseră și, din păcate, nu i-am cunoscut. Iar cei din partea tatei nu ne băgau în seamă și bunica Marina ne îndepărta cu vorbe de felul: „Iar ați venit, sărăciilor?” Asta ca răzbunare a mamei Marina, o bunică foarte rea, supărată că tatăl meu se căsătorise împotriva voinței lor cu o fată frumoasă – mămica mea Maria, aleasa inimii lui –, tot dintr-o familie cu unsprezece copii ca și a tatălui meu, dar fără avere.
Am păzit rațe și mai ales gâște, pentru ca mai târziu să mi se încredințeze și vaca Păpușa, pe care-o țineam de sfoară în vreme ce soră-mea avea grijă de Tija. Prea de timpuriu, pe la nici cinci ani, am învățat să citesc după ziarul Scânteia, la care tatăl meu era obligat să se aboneze. El fusese, pe la 27 de ani, președintele organizației comunei Peștișani a Partidului Social-Democrat „Titel Petrescu” și, fără voia lui, datorită fuziunii dintre comuniștii Partidului Muncitoresc Român, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, și social-democrații (ajunși sub oportunistul de Ștefan Voitec, viitor președinte al Marii Adunări Naționale, al cărei vicepreședinte era Ceahlăul literaturii române – Mihail Sadoveanu, după tată originar din Săcelu-Gorj (un alt mare oportunist!)), ramura „Titel Petrescu” s-a pomenit băgată până-n gât la comuniști. Eram mic și abia pe la doi ani și jumătate îmi aduc aminte că, în singura noastră cameră de locuit, la masa rotundă cu trei picioare, s-a făcut o mică petrecere. Mămica a trântit o mămăligă și tăticu’ a zis cine-i dă o palmă, iar eu m-am și repezit. Am scăpat teafăr, fără arsuri.
Abia după ani și ani am aflat taina. Ca om cu școală – șapte clase plus ucenicia și Școala de maiștri făcută cu meșteri nemți –, tatăl meu, devenit peste noapte și membru PMR, fusese uns Președintele Cooperativei de Consum din Peștișani. Numai că, la un moment dat, s-a trezit că Miliția a vrut să-l aresteze pe Vasile Fuiorea-Pulan, contabilul-șef al Cooperativei de Consum. Tăticul i-a luat apărarea și a zis: „Nu-l arestați până nu-mi dovediți mie că e vinovat. Eu sunt președintele Cooperativei!” Milițienii, ce și-or fi zis, e vinovat și acesta, și l-au arestat și pe tatăl meu. Care-a făcut șase luni de pușcărie până s-au lămurit cei din justiția comunistă că nu are nicio vină! Iar masa cu mămăliga s-a făcut când a venit el de la pușcărie. Așa se face că, după liceu, ori de câte ori mi se cerea să-mi fac autobiografia, scriam că părinții mei sunt țărani cooperatori, fără a aminti de meseria tatălui meu, dar nici de cele șase luni de pușcărie ca nevinovat.
Revenind, am învățat să citesc, iar mai apoi să scriu, dar numai cu litere de-alea mari, adică majuscule. Îi scriam scrisori la Lupeni, unde lucra ca șef al Sectorului IX Transporturi, unui unchi din partea tatălui, care se numea ca și mine, tot Ion Predoșanu. Cum ar veni, corespondam. Nana Nicu, așa-i spuneam, deși îl chema Ion, era un om de o bunătate rară. Totuși, mai târziu, când eram elev în clasele primare, mi-a făcut și un mic rău. Oferindu-mi să citesc cărți traduse din limba rusă, de tipul celei pe care-o mai țin minte și se numea „Biblia credincioșilor și necredincioșilor”. O lucrare profund ateistă oferită unuia căruia la școală i se împuia capul tot cu așa ceva. Cât despre mersul meu la Biserică, acesta a lipsit cu desăvârșire. Tatăl meu trudea ca să țină casa, fiind un tâmplar renumit și mai târziu chiar maistru tâmplar la Școala de Meserii Peștișani, de unde s-a și pensionat. Mămica avea grijă de copii, de gospodărie și de mica avere a părinților: numai 38 de ari. Și ăștia până-n 1962, când tatăl meu a fost obligat să se înscrie în CAP ca să nu-și piardă serviciul. Iar în seara când au venit la noi secretarul de partid al comunei Peștișani – Roșu – și nu mai știu cum instructorul de partid lăsa să se vadă că are pistol în buzunarul interior al paltonului său de „burghez roșu”. Care-a primit 20.000 de lei primă pentru isprava sa cu colectivizarea forțată. Într-o zonă precum comuna Peștișani, la poalele muntelui, unde pietrișul ținea loc de sol. Iar acest om câinos, cu nume predestinat Roșu, luase probe de sol pentru analize la București dintr-un loc anume cultivat doar cu cânepă!
Întrucât casa părintească se afla la vreo sută de metri de Școala Generală Peștișani (acum o paragină!), eram cam înalt și în niciun caz pirpiriu, știam să citesc și treceam drept un băiat cuminte, în sensul bun, dar și dezghețat la cap, am fost primit în clasa I încă înainte de a împlini 6 (șase!) ani. Primul învățător, de la care-am învățat caligrafia, prin scriere pe caiet și cu creta la tablă, a fost Gheorghe Popescu, din Racoți, pe undeva pe lângă comuna Padeș, invalid de război și cu piciorul drept chiar drept, fiind lovit de o schijă pe front. Și am luat premii întâi mai tot timpul, chiar dacă îl aveam în clasă și pe regretatul Dan Peștișanu, fiul profesorului meu de limba română din clasele primare.
Și totuși, cea mai dură și importantă lecție de limba română mi-a dat-o bunul meu profesor de geografie din clasa a VII-a, Mircea Niculescu, din Brădiceni. La sfârșitul trimestrului unu, cam prin luna decembrie, intră în clasă, trântește pe catedră „tezele”, așa cum se numeau pe atunci lucrările scrise, ia una dintre ele și se-ntoarce spre elevi cu ea în mână, zicând: „Asta-i cea mai bună lucrare din clasă, dar i-am dat numai nota 7 (șapte) pentru că are 8 (opt) greșeli de gramatică. E a lui Ion Predoșanu”.
Părinții mei nu și-ar fi putut permite, la terminarea celor șapte clase gimnaziale, cum li se zice acum celor opt, să mă dea la vreun liceu. Licee erau doar două la Târgu Jiu. Numai că s-a produs o minune. Exista Clanul celor cu numele Peștișanu. Unul era profesorul meu de limba română – Gheorghe Peștișanu, diriginte în clasele V-VII, altul prof. univ. dr. ing. Constantin Peștișanu, universitar la Institutul de Construcții București și, în același timp, Secretar de stat sau secretar general, nici eu nu știu prea bine, în Ministerul Învățământului, iar altul tot inginer, dar vicepreședinte al Regiunii Oltenia. Cum ministrul învățământului de la acea vreme, acad. Ilie Murgulescu, se făcea că-i tot oltean și înființase liceu în comuna lui din actualul județ Dolj, Constantin Peștișanu a avut curajul să ceară și el așa ceva la Peștișani.
Și astfel s-a creat Liceul Teoretic Peștișani, iar eu, care m-am dus la școală la nici șase ani, am prins prima promoție a actualului Liceu „Constantin Brâncuși” Peștișani, totodată și ultima cu unsprezece clase. Apoi s-a trecut la liceul obligatoriu și cu 12 (douăsprezece clase).
În liceu, pe profesorul Gheorghe Peștișanu l-am avut director și, de unde în Școala generală eram abonat la Premiul I, am mai luat același premiu doar în clasa a VIII-a liceală. Mi-aduc aminte că pe trimestrul I am avut numai medii de 10 (zece) și m-am îmbolnăvit de ganglion (adenopatie TBC latero-cervicală), operată la Sanatoriul TBC Tudor Vladimirescu din Dobrița. O operație reușită, chirurg fiind dr. Lila Dumitriu. Nimeni alta decât sora celebrului prozator Petru Dumitriu, rămas în străinătate. Și pentru că Petru Dumitriu trecuse pe la Sanatoriul Agigea, din apropiere de Constanța, ca să-și ia adio de la sora sa, aceasta a fost condamnată la ani grei de pușcărie pentru că nu informase autoritățile!!! Și am fost internat 45 de zile prima dată și alte 45 de zile mai apoi, la control. Buna mea mămică a venit la mine în perioada primei internări și mi-a adus 3 cărți primite pentru Premiul I și ultimul (ulterior am luat numai Premiul II, după Dan Peștișanu, care n-avea săracul nicio vină!). Dar mămica mi-a mai adus alte 7 (șapte!) cărți din partea bunei mele profesoare de chimie – Titica Iconaru, căsătorită Blendea, plecată dintre noi la Cel de Sus în urma unei boli fără scăpare. Una dintre cărțile primite de la frumoasa și competenta profesoară de chimie, care nu lăsa niciun elev corigent, întrucât atât de elegant preda, încât toți colegii mei erau numai ochi și urechi. Învățau lecția din clasă, încă de la predare!
La matematică l-am avut profesor pe debutantul Ionel Dijmărescu și, grație domniei sale, am mers la Olimpiadele de matematică până la faza pe regiune. La sfatul său m-am abonat la Gazeta Matematică și eram tare mândru când îmi vedeam numele la rubrica Rezolvitori. Mi-a apărut și o problemă propusă de mine, dar asta pe când ajunsesem la Facultatea de matematică-mecanică a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în 1967. Eu mă gândeam să merg la Universitatea din Craiova, dar prof. Ionel Dijmărescu m-a luat deoparte și mi-a zis: „Măi Ioane, ai terminat un liceu nou, făcând parte din prima promoție. Du-te la Cluj, unde-am absolvit și eu, care are tradiție.” L-am ascultat. Chit că am dat Bacalaureatul la Liceul „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu, cu profesori de la Liceul „Tudor”: Vera Druță la limba și literatura română, care m-a notat cu 9, iar la matematică profesorul emerit Emil Isac, care mi-a dat doar 7 (șapte), profesor ultra-exigent, pe care-l cunoșteam după nume ca vechi și important colaborator al Gazetei matematice. Unde mai colabora și un elev cu un an mai mare ca mine – Dan Voiculescu, „Olimpicul” cel mai valoros la matematică din lume la acea vreme.
Va urma

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.