Știu că în parohia pe care o păstoresc, le spun enoriașilor că Domnul Iisus Hristos ne spune că există și săraci din lene, nu neapărat nevoiași, dar, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte, fiţi copii când e vorba de răutate. La minte fiţi oameni desăvârşiţi”, iar mai departe: „limbile (adică semnele şi minunile) sunt semn nu credincioşilor, ci necredincioşilor, iar vorbirea profetică (predica) dimpotrivă, nu necredincioşilor, ci credincioşilor” (I Cor. 14, 20-22). Aproape la fel o spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Am fost învăţat să cred în Stăpânul şi fără să mi se dea semne. Ştiu că am fost curăţit de păcate în Sfântul Botez, chiar dacă v-aş vorbi în limbi”, deoarece, creştinul adevărat trebuie să creadă cu mintea, să aibă duhul discernământului, al deosebirii duhurilor, ca el „să nu fie jucărie valurilor, purtat încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturilor” (Efes. 4, 13-14), cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel.
Ca preot de mir, consider că există în viaţa şi în credinţa unor creştini o mare doză de copilărie, un infantilism al credinţei, care se manifestă printr-o pornire şi o dorinţă de senzaţional, de minuni şi semne cu orice preţ şi în toate împrejurările ivite. Aceştia sunt tocmai de părere că dacă ar învia cineva din morţi, deci dacă s-ar face semne şi minuni, oamenii ar crede şi ar deveni mai buni! Însă, noi, creştinii de azi, nu avem numai pe Moise şi pe prooroci, ci şi pe Hristos şi pe Apostoli, pe sfinţi şi pe mucenici, pe Sfânta Biserică, purtătoare a darurilor cereşti, iar, creşterea în Hristos, cu mintea şi cu darul lui Dumnezeu, presupune o dreaptă socoteală asupra rostului vieţii acesteia trecătoare, a bunurilor ei şi mai ales, a avea totdeauna în vedere viaţa veşnică, a fi convins că prin moarte nu se nimiceşte existenţa noastră, ci ea trece pe un plan superior de viaţă, aşa cum ne învaţă Domnul Iisus în pildele Sale, ca să avem un tablou cât de cât înţeles, cât de cât complet şi despre viaţa de dincolo și la judecata de apoi, accentul va cădea pe milostenie. Ce ai făcut aproapelui tău, cu aceea te vei întâlni dincolo.
Referindu-se la bogatul nemilostiv, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Bogatul n-a fost condamnat fiindcă a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv”, iar, Sfântul Grigorie Teologul adaugă: „El nu este pedepsit că ar fi luat bunurile altora, ci pentru că n-a ştiut să le folosească în mod folositor pe ale sale”. În aceeași măsură, Sfântul Ambrozie zice: „Nu a fost pedepsit că a lovit pe sărac, ci pentru că a fost un adevărat ucigaş faţă de el lăsându-l să moară fără nici un ajutor”. Adevărul este că nu toţi bogaţii se vor osândi, ci doar aceia care îşi trăiesc viaţa asemenea celui nemilostiv!
De asemenea, nu toţi săracii se vor mântui, ci numai aceia care îşi duc în mod creştinesc crucea sărăciei, fără cârtire şi nu din vina lor devin săraci. De aceea, săracul Lazăr ne arată, prin propria lui viaţă, calea ce duce spre Împărăţia lui Dumnezeu, calea jertfei, a răbdării, a credinţei, a suferinţei. În predica susținută am arătat că din pragul morţii, săracul Lazăr te mai cheamă o dată să-i vii în ajutor, deci, nu lăsa ca sărăcia şi întristările lui să-l împingă, fără de vreme, în moarte. Aleargă degrabă şi ajută-l, lăsându-te călăuzit pururi de adevărul acestor cuvinte ale Sfântului Ambrozie: „Cine-şi aduce aminte de necazul celor săraci, va avea în ziua judecăţii, pe Domnul Însuşi dator cu milă faţă de el”! Dacă Lazăr a dobândit Raiul, înseamnă că a avut nişte merite de care evanghelistul nu pomeneşte, dar care pot fi uşor de bănuit. Faptul că era sărac nu trebuie luat ca un merit, căci bine s-a zis că „bogăţia în sine nu este un păcat, iar sărăcia nu este o virtute”. Dintotdeauna, au existat şi săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi, poate, până la sfârşitul veacurilor. Unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi. Căci putem fi săraci lipiţi pământului şi datorită patimilor, să pierdem Raiul, dar, dimpotrivă, putem fi bogaţi, dar virtuoşi totodată şi să avem parte de Rai. Este dezolantă şi reprobabilă imaginea cerşetorilor din zilele noastre şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi, ci la cei care, fugind de munca cinstită, profită de prea marea îngăduinţă a creştinilor miloşi. N-ar fi rău dacă s-ar putea lua nişte măsuri, pentru că ne amintim de un cuvânt tare, dar foarte potrivit al lui Nicolae Iorga: „Dacă aş fi scris cele zece porunci, aş mai fi adăugat una: nu cerşi!”. Vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului, face această remarcă, în comentariul la Noul Testament: „Nu numai că nu-l hrănea nimeni, dar devenise el însuşi hrană pentru câini” (notă asupra vers. 21). Astfel, i se potriveşte foarte bine, de asemenea şi următoarea pildă din Pateric: „La o mănăstire s-a făcut masă după sfânta slujba la care lua parte tot soborul. Un frate străin a intrat şi el în sala de mese şi se ospătă cu fraţii. Iconomul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit şi a zis:’ Cine te-a poftit aici? Cum îndrăzneşti? Ieşi afară!’ Omul, sculându-se, a ieşit şi şedea pe o bancă mai de – o parte. Dar faţa lui era voioasă de parcă nimic neplăcut nu i s-ar fi întâmplat. Un călugăr a intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat: Cum de nu te-ai mâhnit, căci iconomul nostru te-a ocărât şi te-a scos afară de la masă? Acela a răspuns: Când veneam la biserică, mi-am pus în minte gândul că sunt păcătos şi nevrednic ca un câine, care, atunci când este alungat, se duce, când îl chemi, vine…”, iar, aceeaşi atitudine, trebuie să recunoaştem, cu totul deosebită, o remarcăm şi la mulți săraci din zilele noastre!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
