De multe ori, poate că ne întrebăm despre modul în care ar trebui să înceapă un articol despre smerenie, dar, totuşi, într-un fel oarecum paradoxal, tema smereniei este un subiect care a fost destul de bine edificat în lumea religioasă, dar insuficient înţeles în limbajul cotidian sau în științele umaniste, unde smerenia ese considertă o virtute umilă și nesemnificativă! Psihologia a început studiul smereniei, nu de prea multă vreme, mai ales că această calitate sau virtute umană a fost marginalizată mult timp, nefiind considerată suficient de interesantă, pentru ca omul să înţeleagă paradoxul sau complexitatea perspectivei prin care Maica Domnului întruchipează virtutea sfintei smerenii! Pentru că tainica adormire: după moartea în casa din Betleem sufletul Născătoarei de Dumnezeu merge preamărit la Tatăl, iar trupul ei îngropat în valea «Muntelui Măslinilor» e purtat în rai unde aşteaptă învierea cea de obşte a trupurilor. De altfel, textul cel mai vechi atestat de toate textele siriene şi de cel mai vechi text grecesc, este aşa-numita «Adormire» a lui Iacob (S 3), menţionată în 6 cărţi şi păstrată într-un manuscris din a doua jumătate a secolului al VI-lea, care afirmă glorificarea sufletului Sfintei Fecioare şi purtarea lui în rai lângă «Pomul Vieţii», pentru a fi păstrat nestricăcios în aşteptarea fericirii viitoare desăvârşite la învierea generală a trupurilor. Aşadar, «Adormirea» cea menţionată în textul lui Iacob e un text de inspiraţie clar iudaică şi apocaliptică, situat între literatura apocaliptică (apocalipsele iudaice, ale apostolilor şi ale Fecioarei) şi cea hagiografică, mai ales că poate avea drept origine un text iudeo-creştin din secolul al II-lea, pentru că aceeaşi viziune strict «dormiţionistă» o aflăm şi în cea mai veche «adormire» greacă, aşa-numita «Adormire» menţionată de către Sf. Apostol Ioan, care a cunoscut o difuzare în peste 100 de manuscrise, fiind şi singurul apocrif utilizat ca text liturgic, deşi unii autori au rezervele lor faţă de finalul care spune că sufletul Maicii Domnului este luat de Iisus la Tatăl, iar trupul îngropat e ridicat după trei zile în rai, pentru a aştepta aici în nestricăciune, lumină şi mireasmă, învierea universală!
,,Întoarce-ţi privirea spre copiii tăi bolnavi de boli netămăduite, care cad cu credinţă înaintea sfintei tale icoane”!
La modul general vorbind, atunci când omul devine preocupat de înțelegerea proprie despre el că ființă și apelând la instrumentele dezvoltării personale prin terapie, educație sau prin activitate practică, el devine conștient de punctele sale tari și slabe, făcând un mare pas către o posibilă reconciliere cu el însuși. Acceptarea a ceea ce eșți, așa cum eșți, abandonarea asprimii criticii de sine, renunțarea la autosuficienţa zilnică, echivalează cu a face pace cu ține însuți! Îți smeresti mărirea de sine în faţa evidenței normalității proprii, aceasta însemnând şi prima smerire de sine sau smerirea prin iertarea de sine. Când acest lucru se întâmplă, omul devine mult mai deschis către a căuta și a primi informații, când începe să realizeze pas cu pas cât de multe nu știe despre el și despre lume, pentru a conştientiza din ce în ce mai mult, cum întrega sa existență se situează la momentul hazardului. În acel moment, omul înțelege și acceptă existența unor forțe mai presus de el care guvernează lumea, mergând până la înțelegerea unor forțe superioare denumite generic: hazard, univers, Dumnezeu, Maica Domnului, Sfinţii Părinţi şi aşa mai departe! Acceptarea de către omul credincios a condiției sale de ființă care se raportează la forțe mai mari decât el însuşi, deschide calea de a putea conştinetiza că la fel pot fi și alți oameni care în anumite momente sunt mai presus decât toate cele, acesta însemnând cea de-a doua smerire de sine, smerirea prin micșorare de sine. În acel moment, nu numai că te-ai iertat pentru că nu eșți perfect, dar ai mai făcut un pas înainte prin acceptarea conditiiei tale mai prejos de cele ce sunt mai presus de tine! Acela este momentul în care omul poate privi în exterior către semenii lui, realizând că fiecare în parte și toți împreună, ne supunem acelorași forțe mai presus decât noi şi care nu pot fi explicate prin gândire omenească. Pentru a dezvolta o perspectivă mai largă asupra modului în care Maica Domnului şi virtutea sfintei smerenii întruchipate se vădesc în aceste zile dinaintea Sărbătorii «Adormirii Maicii Domnului», e bine să fim cât mai conştienţi că trăim într-o lume în care agitația și zgomotul par să devină din ce în ce mai omniprezente, iar, căutarea liniștii interioare smerite a devenit o problemă valoroasă pentru mulți dintre noi. Cu toate provocările și schimbările pe care viața le produce, descoperirea unei stări de pace și echilibru smerit devine crucială pentru bunăstarea noastră mentală și emoțională, pentru că numai astfel putem avea înțelepciunea liniștii interioare, ca să ne bucurăm de pacea interioară, chiar și în mijlocul valurilor vieții.
,,Dă-ne răbdare şi odihnă, unde chinul şi deznădejdea se cuibăresc în suflet”!
Poate nu suntem smeriţi îndeajuns, poate suntem ademeniţi și fascinați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, astfel încât credința noastră nu este nici cât măruntul bob de muștar, darămite să mai putem muta și munții din loc, dar, ştim că fără Dumnezeu, nu putem face niciodată nimic, iar cei care cred acest lucru, se amăgesc amarnic! Prin cununa biruinței în lupta cu tot răul din familiile și din viețile noastre se naşte participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi și sărbătoare, și, mai mult decât atât, unirea cu Hristos în mod deplin, prin Sfânta Împărtășanie, apare ca o arvună a vieții veșnice, pentru că numai astfel, vom alunga tot ceea ce este rău și necurat de lângă noi, vom înmulți credința și ne vom găsi, încă de pe pământ, calea către Împărăția lui Dumnezeu! Domnul Iisus Hristos este Cuvântul, iar, Cuvântul este Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume, pentru că aşa vrea Iisus, ca să fie omul, pe care să-l smerească înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de când vine în lume! Iar, pentru că există o lume văzută care este la îndemâna noastră, o lume materială, în care noi trăim şi ne mişcăm cu sau fără smerenie, dacă stăm pe pământ şi vedem tot ceea ce este pe el şi ştim că sunt cu adevărat acele lucruri, dar, adânciţi în smerenie, mai vedem că există şi o lume nevăzută, există un Dumnezeu care le-a făcut pe toate, există şi îngeri de Dumnezeu făcuţi, unii buni care Îl laudă pe Dumnezeu şi alţii răi care au căzut şi vor să se lupte cu omul ca să-l aibă subjugat şi care voieşte să cucerească chipul lui Dumnezeu care e în om, crezând că dobândeşte ceva şi are bucurie când crede că poate face rău! Dar, să încheiem cu cea mai puternică Rugăciune către Icoana Maicii Domnului «Pantanassa», prin care să rostim: ,,O, Preacurată Maică a lui Dumnezeu, Împărăteasă a toate, auzi suspinurile noastre cele pline de durere, înaintea icoanei tale celei făcătoare de minuni! Întoarce-ţi privirea spre copiii tăi bolnavi de boli netămăduite, care cad cu credinţă înaintea sfintei tale icoane! Şi precum pasărea îşi acoperă cuibul de pui cu aripile, aşa acoperă-ne şi tu, Fecioară, cu omoforul tău cel vindecător! În acest loc, în care nădejdea se subţiază, mila ta să fie nădejde neîndoielnică! Aici, unde grijile amare ne copleşesc, dă-ne răbdare şi odihnă, unde chinul şi deznădejdea se cuibăresc în suflet, fă să răsară lumina necreată a lui Dumnezeu. Mângâie-i pe cei fricoşi, întăreşte-i pe cei slabi, varsă blândeţe şi lumină peste inimile amărâte! Vindecă poporul tău cel bolnav, atotmilostivă Stăpână, binecuvântează minţile şi inimile doctorilor, ca să fie instrumentele Atotputernicului Doctor Iisus Hristos, Mântuitorul! Ne rugăm înaintea icoanei tale, ca puterea ta să trăiască în noi, Stăpână şi Doamnă! Întinde mâinile tale pline de vindecări, bucuria celor întristaţi, mângâierea celor îndureraţi, ca degrab primind ajutorul tău cel minunat, să lăudăm Treimea cea de viaţă Făcătoare şi nedespărţită, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin”.
Profesor dr.Vasile GOGONEA, scriitor bisericesc
