În tot locul cunoscut și necunoscut, ca și în toată vremea știută și neștiută, mereu aflăm, ba de un plagiat, ba de un titlu academic luat pe sub mână, ba de elevi sau studenţi promovaţi prea uşor, fiindcă banii de la buget sunt alocați în funcţie de numărul elevilor sau studenţilor, chiar dacă nu putem să triem în funcție de valoare persoanele, pentru că nu se mai fac normele, posturile și altele. În schimb, ne prefacem sau mimăm că am schimbat forma de organizare a bacalaureatului, spunându-ni-se că bacalaureatul va avea măcar prestanţa din interbelic, iar, un om care va obţine, de acum înainte, diploma de bacalaureat, va dovedi pricepere și competență în activitate. Altfel spus, ca să adaptăm limbajul ministerial de conjunctură, cel pus în funcție va fi un om competent, instruit şi i se vor detecta şi cei şapte ani de-acasă! Din cele subliniate, considerăm că există o impostură chiar și în sport, pentru că realitatea ne obligă! N-avem stadioane de fotbal, echipa naţională are doar două-trei opţiuni unde îi permit normele internaţionale să joace, dar avem mult balast verbal, aruncat de conducătorii de cluburi, ca să nu vorbim despre domeniul politic, unde impostura scoate la iveală atâţia «prinţi» şi «prinţişori» vizibili și invizibili pe scara amețitoare a parvenitismului la grămadă! Potrivit specialiștilor, unele dintre semnele comune ale sindromului impostorului includ: îndoială de sine, o incapacitate de a-ți evalua realist competența și abilitățile, atribuirea succesului personal unor factori externi, sabotarea emoțională a propriei performanțe, teama că nu vei fi la înălțimea așteptărilor, suprasolicitarea sau stabilirea unor obiective foarte provocatoare ce sunt dificil de atins sau care necesită un volum mare de resurse de timp, energie, informație și/sau persoane implicate! Acțiunea, în acest sens, pare a fi urmată de senzația de dezamăgire, iar, în timp ce, pentru unii oameni, sindromul impostorului poate alimenta sentimentele de motivație imediată pentru a avea realizări cu orice preț, acest lucru are de obicei un cost serios manifestat sub forma unei anxietăți constante și incomprehensibile!
Impostorul simte nevoia stringentă de a fi special, de a fi important!
Sindromul impostorului se referă la faptul că unii oameni, în special cei care chiar se consideră pe ei înșiși că sunt foarte buni în ceea ce fac într-un numit domeniu sau în mod paradoxal, ajung și cred despre ei înșiși că sunt incompetenți, dar, afișează faptul că nu merită succesul pe care l-au obținut, în ciuda dovezilor și realizărilor pe care le au. Uneori, ei se percep ca fiind niște oameni falși și prefăcuți, ca și cum i-ar fi păcălit pe alții să îi considere inteligenți, capabili sau demni de admirat, așteptându-se să fie «deconspirați» cât de curând, fapt ce le cauzează mult stres, anxietate și îndoieli de sine. Dacă ne referim și la ciclul impostorului, acesta se referă la cercul vicios din care individul are sentimentul că nu poate ieși pentru că îi întărește convingerea că succesele nu se datorează propriilor calități. Se pare că acest ciclu începe atunci când persoana are de îndeplinit o sarcină importantă, însă, din cauza anxietății și a temerii de eșec, persoana începe imediat să lucreze și depune mai mult efort decât este necesar sau amână realizarea ei, pentru ca mai apoi să lucreze din greu pentru a o duce la îndeplinire. După finalizarea activității, apare un sentiment de bucurie și de eliberare emoțională, care, însă, nu va dura prea mult! În contrast cu laudele primite, impostorul nu consideră că succesul este datorat abilităților sale, ci, fie dăruirii în exces, fie norocului omenesc! În acel moment, îndoiala și anxietatea, amplificându-se odată cu apropierea unei noi sarcini, impostorul nu mai are încredere că poate să obțină din nou succesul scontat, ținând cont de faptul că, în percepția sa, succesul nu i se datorează personal, ci, unei instituții administrative, așa cum este cazul primăriei, atunci când se inaugurează un monument special! Prin însăși nevoia stringentă de a fi speciali, de a fi importanți prin funcția pe care au avut-o altădată, impostorii își doresc în secret să fie cei mai buni în comparație cu alții, fiind de multe ori primii în ceea ce întreprind prin afirmații mincinoase! Însă, atunci când alții au rezultate mai bune decât ale lor, acești impostori concluzionează că de fapt sunt proști și nici nu sunt atât de talentați, doar pentru că nu au fost pe primul loc!
Impostorul mediocru trăiește sentimentul apăsător de frică și de vinovăție!
Afișând prin mediocritatea lor, chiar unele aspecte de supraom, impostorii se așteaptă să facă totul perfect în fiecare aspect al vieții lor și tocmai pentru faptul că nu-și atribuie succesele, simt nevoia de a compensa aceste goluri sufletești convertite în răni interioare, afișându-se exagerat de mult. Impostorii de acest fel, invocând anumite relații de rudenie, își stabilesc standarde și obiective aproape imposibil de atins și se simt copleșiți, chiar învinși și dezamăgiți atunci când nu reușesc să le atingă, confirmându-și credințele negative despre ei înșiși! Impostorii de acest gen, au o frică maladivă de eșec, atunci când sunt puși față în față cu îndeplinirea unei sarcini, deoarece, ei încep să se simtă din ce în ce mai anxioși pentru că se tem că vor eșua, iar atunci când fac greșeli sau nu îndeplinesc o sarcină la cel mai înalt nivel de performanță se simt rușinați și umiliți peste măsură! Tocmai din acest motiv, pentru a evita un posibil eșec, ei se străduiesc în exces ca să lovească în cei care i-au dat în vileag! Un asemenea lucru poate deveni o problemă personală, atunci când efortul și energia investite într-o sarcină de rutină depășesc nivelul necesar pentru realizarea sarcinii respective, ducând la pierderi inutile de resurse și la ignorarea priorităților pentru comunitate! Prin ceea ce se dorește a se arăta o negare a propriilor competențe și o mascată ignorare a aprecierilor oficiale, impostorii atribuie succesul unor factori externi într-o mai mare măsură decât ceilalți oameni, deoarece, nu iau în seamă feedback-urile pozitive sau dovezile care le induc iluzia succesului, ci, dimpotrivă, se focalizează pe aspectele pentru care ei consideră că nu merită să fie lăudați, căutând argumente prin care să le dovedească și altora acest lucru. Un lucru întristător pentru impostorul mediocru este și faptul că el trăiește sentimentul apăsător de frică și de vinovăție în legătură cu succesul, mai ales că aceste emoții sunt legate de consecințele negative ale succesului obținut. Dacă asemenea impostori au anumite realizări care pentru cei apropiați par neobișnuite, deodată se simt distanțați și deconectați de ei, fiindcă le este teamă să nu fie respinși, simțindu-se vinovați că sunt ceea ce nu sunt! De asemenea, o altă teamă a impostorilor obsedați de insuccesul evident provine și din faptul că așteptările și pretențiile celorlalți, vor crește în privința lor, pentru că nu sunt siguri de capacitatea lor de a menține același nivel de performanță și devin ezitanți în a-și asuma noi responsabilități. În loc de trage o concluzie necesară, merită să apreciem și factorii care contribuie la dezvoltarea acestui fenomen psihologic, deoarece, mediul și relațiile familiale, felul în care au fost educați impostorii, lipsa de sprijin și de comunicare interpersonală, un control exagerat, o hiperprotejare, furie și conflicte repetate, chiar lipsa de validare a realizărilor, lipsa încurajării, valori familiale precum obținerea succesului prin competiție, maniera în care am fost învățați să se raporteze la succes și la eșec, anumite carențe ale trăsăturilor de personalitate precum perfecționismul, toți acești factori contribuie la constituirea cadrului în care se manifestă mereu sentimentul de motivație imediată!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
