Motto:
„Trăiască frumoasa și cumintea Limbă Română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această Carte- de- Boierie a unui neam călit în focul atâtor încercări de pierzare.” – 2/15 februarie 1912- I.L.Caragiale, Berlin
„Gramatica, regină peste învățați și regi, ce știe să-și impună eternele ei legi.” – Molliere
„Mintea omenească e veșnic în mers sau, dacă vreți, în mișcare, și limbile la fel. Fiecare epocă își are ideile sale proprii și trebuie să aibă cuvintele adecvate acestor idei. Limbile omenești împărtășesc soarta lucrurilor trecătoare. Fiecare veac aduce și ia cu el câte ceva.” – Victor Hugo
„Limba este miracolul vieții.” – I.D.Sârbu
Înainte de a face o prezentare succintă a manualului cu titlul de mai sus, considerăm, pentru o mai bună înțelegere, că este necesar un scurt istoric.
Alfabetul chirilic, folosit pentru scrierea limbii române începând, cel mai târziu, cu secolul al XVI-lea, nu răspundea necesităților noastre, dar, cu timpul, s-a adaptat din ce în ce mai bine, încât, în prima jumătate a secolului al XIX-lea se ajunsese ca fiecare sunet să fie redat printr-o literă și fiecare literă să corespundă unui sunet. După 1860, prin introducerea alfabetului latin, activitatea trebuia luată de la început, având în vedere că unele litere latinești nu erau necesare pentru limba română, dar mai multe sunete românești nu aveau corespondent în latină („ă”, „â” ,,î”,,ş”„ț” etc.).
A existat o mare bătălie între adepții ortografiei etimologice și adepții unei ortografii fonetice. Prima reglementare oficială a scrierii românești cu litere latine, de Academia Română, s-a produs în anul 1881. Ortografia etimologică a fost combătută cu vehemență, iar Academia Română s-a situat pe poziția unei ortografii fonetice, prin adoptarea unor reforme ortografice succesive: „Reguli ortografice”, București, 1904, reluată în 1907, sub titlul „Ortografia Academiei Române”, declarată obligatorie a se întrebuința de toate autoritățile Statului şi reeditată în 1919, 1924, 1932.
O perioadă a existat o adevărată anarhie ortografică generată de oamenii de știință, de specialiști care au ignorat sistematic ortografia Academiei Române: Nicolae Iorga, Ovid Densușianu, Alexandru Philippide. După Alexandru Graur, erau intelectuali care nesocoteau regulile ortografice ale Academiei, nu pentru că le socoteau greșite, ci pur și simplu pentru că nu le cunoșteau. Rămășițe ale unei ortografii etimologice se păstrează în continuare, dar „cu timpul, s-a eliminat o mare parte din balastul etimologic.” (Al. Graur). Unii susțineau cu insistență la „î”, dar acceptau pe „z”, alții se pronunțau pentru „î” din „i”, dar să nu audă de „z” în cuvinte ca ,,poezie”, preferând scrierea „poesie”. Manualul cu titlul sus-prezentat a fost aprobat de Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor și premiat de Academia Română în 1895 și a apărut la Craiova, Librăria și Tipografia „David J. Benvenisti”, Stada Justiției 1896, edițiunea a VII-a, ameliorată. Apare și semnătura olografă „M.Străjanu”. După o Prefață a autorului apare și un „Estras” (Extras) din Procesul-verbal nr. 4, ședința din 21 martie 1895 a Academiei Române. În acest estras este evidențiat meritul de căpetenie al autorului, de a începe cu partea practică, adică cu exemple și întrebări puse elevilor pentru a observa și formula ei înșiși regulile gramaticale, sub comanda profesorului , în loc de a le învăța mecanic, pe de rost. După aceea se trece la partea teoretică.
Pe acest manual a învățat un fost concetățean al nostru, Teodor Colțescu, absolvent al celebrului Liceu „Traian” din Turnu Severin, director fiind profesorul Theodor Costescu, născut la 30 martie 1864 în comuna Rovinari, într-o familie cu 7 copii. Acest profesor cu reputație națională a fost organizatorul unei fanfare, fapt unic pe vremea aceea, care a participat în 1900 la Serbarea Națională de 10 Mai, la București, eveniment imortalizat de I.L. Caragiale în schița „Emulațiune”. Toboșarul acestei fanfare a fost elevul Teodor Colțescu, viitor licențiat în Drept, participant la Primul Război Mondial, luat prizonier în Germania.
Acest manual de gramatică cuprinde două diviziuni: Etimologia și Fonetica. Prima diviziune cuprinde 4 capitole:
1. Numele- părțile de vorbire declinabile: substantivul, articolul, adiectivul, adică adjectivul, adiectivele numerale (numeralul) și pronumele;
2. Verbele auxiliare, verbele regulate, verbele neregulate- conjugări, moduri, timpuri;
3. Vorbele neflesibile: adverbiele, preposițiunile, conjucțiunile (conjuncţiunile) și interjecțiunile;
4. Formarea vorbelor prin derivare și compunere.
După cum se cunoaște, etimologia este o ramură complexă a lingvisticii care se ocupă cu originea și evoluția cuvintelor. Deci, în sens modern, etimologia se ocupă de „biografia” cuvintelor, adică parcurgând istoria unui cuvânt de la existența sa actuală până la origini.
În cazul de față, etimologia îndeplinește rolul morfologiei, ca viitoare parte a structurii gramaticale a limbii care se ocupă cu studiul părților de vorbire, sub aspect formal, semantic și funcțional, cuvintele fiind organizate în clase lexico-gramaticale, cu trăsături distincte.
La clasificarea substantivelor, încă de pe-atunci, apar noțiunile: moţiune, substantive mobile și epicene. Când sunt prezentate genurile, apare grafia femenine, dar și feminine. Întâlnim formulări de tipul: Cum se declină numele proprie (proprii)? Sau Declinațiunea numelor anomale (tată, soră, noră). Clasificarea articolelor este aceeași: hotărâte, nehotarâte, posesive(genitivale) și adjectivale sau demonstrative. După articol urmează adiectivul (adjectivul) în cadrul căruia se prezintă și gradele de comparație. În continuare, sunt prezentate adiectivele numerale: cardinale, ordinale, distributive, multiplicative , adverbiale, nedefinite, pronumele: personale, relative și întrebătoare (interogative), demonstrative și nedefinite. De reținut ortografierea pronumelor nedefinite: oare-cine, ori-cine, ori-care etc. Lipsește pronumele reflexiv. Verbele ausiliare: „am” (a avea) voiu”(a voi) și „sunt” (a fi) . Timpurile indicativului: prezent, imperfect, perfectul simplu, perfectul compus, prea perfectul simplu (mai mult ca perfectul: lăudasem). Urmează mai mult ca perfectul compus; am fost lăudat sau întors (forma inversă): lăudat-am fost ori fost-am lăudat. Ultimele timpuri: fiitorul I (viitorul): voiu lăuda, vei lăuda, va lăuda sau întors lăuda-voiu; fiitorul II: voiu fi lăudat sau fi-voiu lăudat. Modul conjuctiv (conjunctiv): timpul presinte: se laud (să laud), perfectul conjuctiv: se fi lăudat, optativ presinte: ași lăuda sau întors Lăudare-ași; perfectul optativ: ași fi lăudat sau întors Lăudat-aşi- fi; la imperativ sunt prezentate cele două forme: afirmativă și negativă. Apare şi modul condiţional vechiu simplu: se fure io, se furi tu, se fure el. Condiţional vechiu compus se vream lăuda, sau se vream fi lăudat. Urmează modurile nepersonale, nepredicative care sunt aceleaşi. La infinitiv sunt prezentate cele 2 forme: infinitivul scurt şi lung. Ultimele paragrafe sunt destinate conjugării pasive, reflesive și perifrastice. Pasivă: sum lădat, suntem lăudaţi; sum lăudată, suntem lăudate; reflesivă: me laud, te lauzi, se laudă; perfectul compus: m`am lăudat, întors (forma inversă) Lăudatu-mʹam. Vorbele neflesibile sunt: adverbiele, preposiţiunile, conjucţiunile (conjuncţiunile) şi interjecţiunile. Se continuă cu derivaţiunea şi compunerea cuvintelor
În ,,Lămuriri asupra derivațiunii” se precizează: „Cuvintele unei limbi se pot forma în trei moduri: prin flexiune, derivațiune și compunere. În primul mod de formare se schimbă numai forma, iar înțelesul ramâne același. Prin derivare și compunere, împreună cu forma se schimbă și înțelesul, afară de augmentative și diminutive.”
Fonetica reprezintă partea a doua a acestui manual și ocupă 21 de pagini. Interesant este că la început autorul dă definițiunea și împărtirea gramaticei: 1. etimologia cuprinde deosebirea și formarea vorbelor prin flexiune, derivare și compunere; 2.fonetica cuprinde ortoepia și ortografia; 3.legile congruenței, „legile regimului numelor și verbelor și ale locuțiunii cuvintelor” și proposițiunilor în vorbire, adică sintactica. ”
Ortoepia tratează sunetele limbii române, împărțirea acestora după pronunție, cauzele și legile schimbării sunetelor și accentul. Capitolul ,,Ortografie” cuprinde alfabetul latin și sunetele române, scrierea numelor proprie (proprii) străine, regulele generale de ortografie, regulele speciale. Autorul împarte sunetele în primitive și derivate. Sunetele primitive sunt cele care corespund literelor latine, iar derivate sunt formate în limba română (ă, î, â, s, ș, ce, ge, gi), pentru că nu au corespondent în limba latină. Apare un paragraf în care tratează duplicațiunea consoanelor: ,,immoral”, ,,illegal”, ,,irreligios”. Autorul scrie aceste cuvinte neologice la fel ca în limba de origine, limba franceză: ,,immoral”, ,,illegal”, ,,irreligios” etc.
Alfabetul român era format din 28 de litere, pe când cel de astăzi, 31 de litere, din care 4 litere: k, q, w, y se utilizează în împrumuturi din diverse limbi. Alfabetul român din 1895-1896 era format din 7 litere- vocale(a, e, i, o, u, ă, â) și 21 litere -consoane. În prezent alfabetul limbii române este format din 9 litere vocale, care notează sunete -vocale și sunete-semivocale: a, ă, â, e, i, î, o, u și y și 22 de litere-consoane.
Parcurgând acest manual, constatăm o mulțime de neologisme la care este atașat sufixul „-țiune”: Exemple: ,,civilizațiune”, ,,comparațiune”, ,,omposițiune”, ,,considerațiune”, ,,conjucțiune” (conjuncţiune), ,,declinațiune”, ,,definițiune”, ,,derivațiune”, ,,duplicațiune”, ,,edițiune”, ,,educațiune”, ,,escepțiune”, ,,interjecțiune”, ,,ocupațiune”, ,,proposițiune”, ,,preposițiune”, ,,terminațiune”, ,,variațiune”. Folosirea acestor neologisme cu sufixul „-țiune” marchează pretenția spre cultură. I.L. Caragiale obține, în comediile sale, mari efecte comice prin întrebuințarea acestor neologisme în limbajul personajelor sale. Aceste neologisme apar în limbajul persoanjelor trecute prin școală. Leonida definește Republica „garanțiunea tuturor drepturilor”; Ipingescu îl somează pe Rică în numele „constituțiunii”. Rică: „Cucoană, ești o madamă venerabilă, profit de ocaziune spre a vă ruga să primiți…”.
În manual pronumele „care” apare peste tot în forma „cari”. Observăm scrierea cu „s” în loc de „x”: esemple, flesiune, dar și flexiune, forme flesionare, verbe reflesive, verbe ausiliare, dar și auxiliare. Scrierea cu „s” în loc de „z” este frecventă în multe cuvinte: analisă, asil, positiv, casuri, acusativ, preposițiune, proposițiune, cause, transitiv. Întâlnim cuvinte în care litera „ă” este înlocuită cu litera „e” cu semnul diacritic pus deaupra, specific vocalei „ă”: se (să laud), numer, umer. Observăm, de asemenea, păstrarea lui „u”scurt în cuvinte precum: călătoriu, lucrătoriu, secerătoriu. Întâlnim substantive cu următoarele forme de plural: ,,limbe”, ,,regule”, ,,graduri” (grade) sau scrierea unor cuvinte cu iniţiala â: âncă, ântâia, ânger. Din acest manual lipsește sintaxa.
Interesant este că în același an, 1896, a apărut, în prima ediție, „Dicționar universal al Limbei Române” de Lazăr Șăineanu. În posesia noastră se află a cincea ediție, Editura Scrisul Românesc, 1925. În particular, autorul mulțumește fratelui său, Constsantin Șăineanu, profesor la Liceul „Șincai”, pentru sprijinul dat, la publicarea acestei ediții. Acest Dicționar începe cu o prefață în care sunt prezentate sumar toate cele 5 ediții, apoi cu o Introducere despre trecutul istoric al poporului român, despre limbă și despre cultura românilor. În prefață, Lazăr Șăineanu vine cu precizarea: „În 1904 Academia Română a părăsit cu totul principiul etimologic și a primit scrierea întemeiată pe principiul fonetic.”
Începând cu reforma în ortografia limbii române din 1953, Academia Română și-a înscris, printre primele sarcini, elaborarea unei serioase reforme a scrierii, ceea ce s-a și petrecut. Revizuirea permanentă a scrierii este o necesitate, pentru a aduce la o concordanță deplină și aproape întotdeauna între limba vorbită și cea scrisă, care mereu rămâne în urmă față de prima. Orice reformă a ținut cont, în primul rând, de uzul limbii. Apariția dicționarelor este, în același timp, o mecesitate, ca urmare a înavuțirii permanente a vocabularului.
Limba română, ca orice limbă, este un organism viu, evoluează odată cu societatea,mereu întinerește, pe măsură ce îmbătrânește, așa cum a glăsuit poetul Victor Eftimiu, scriitor român, de origine albaneză, în poezia sa, ,,Odă limbii române”:
„Alcătuire de cuvinte românești,
Îți văd prin veacuri inedita bogăție.
Întinerind, pe zi ce-mbătrânești,
O, grai de viitor, mărire ție!”
Demersul nostru de a prezenta acest manual a avut o țintă: Cititorule, bun venit și ia aminte despre stadiul de evoluție în care se afla limba noastră cu mai bine de 130 de ani în urmă!
Constantin E. Ungureanu
