În fiecare sfârșit de săptămână, undeva în România este sărbătoare. O comună își celebrează ziua, un oraș organizează un festival, o primărie ridică o scenă, se aduc artiști, se aprind reflectoarele și cerul este luminat de artificii. România pare o țară fără griji.
Dar, în același timp, o altă Românie trăiește cu totul altă realitate. Este România în care se vorbește zilnic despre concedieri în sectorul public, despre restructurări, despre reducerea cheltuielilor și despre lipsa banilor. Angajații din instituțiile statului își fac calcule dacă vor mai avea un loc de muncă peste câteva luni. Antreprenorii sunt avertizați că urmează taxe mai mari. Investițiile sunt amânate pentru că „nu sunt fonduri”. Fiecare minister vorbește despre economie și disciplină bugetară.
Și totuși, aproape în fiecare weekend, din bugetele publice apar bani pentru scene, sonorizare, lumini, ecrane, focuri de artificii și concerte. Nu este o critică la adresa artiștilor. Ei își fac meseria și își onorează contractele. Nici oamenii nu trebuie condamnați pentru că își doresc câteva ore de bucurie alături de familie.
Problema este alta. Cum poți cere sacrificii unei țări întregi, în timp ce administrațiile locale transmit exact mesajul opus? Cum poți spune că fiecare leu trebuie economisit, iar în același timp să organizezi spectacole finanțate din bani publici aproape în fiecare sfârșit de săptămână?
Imaginea este tulburătoare. Seamănă cu orchestra de pe Titanic. În timp ce vaporul lua apă și se îndrepta spre dezastru, muzica continua să cânte. Nu pentru că muzicienii ar fi fost vinovați, ci pentru că nimeni nu mai voia să privească realitatea în față.
Și noi parcă trăim același moment. Economia încetinește. Deficitul bugetar apasă tot mai greu asupra finanțelor publice. Investițiile sunt amânate, iar despre restructurări și concedieri se vorbește aproape zilnic. Cu toate acestea, scena este montată, microfoanele sunt deschise, iar spectacolul trebuie să continue.
Nu spune nimeni că tradițiile trebuie desființate sau că orașele și comunele nu trebuie să-și sărbătorească identitatea. Dar există o diferență uriașă între o manifestare organizată cu măsură și respect față de banul public și un festival transformat într-un exercițiu de imagine, în care nota de plată este achitată de contribuabil.
Poate că a venit timpul ca fiecare primărie să publice, odată cu afișul artiștilor, și factura completă a evenimentului. Cât a costat scena? Cât a costat sonorizarea? Cât a costat fiecare recital? Câți bani provin din sponsorizări și câți din bugetul public?
În vremuri normale, asemenea întrebări poate că nu ar fi atât de apăsătoare. Dar în vremuri în care oamenilor li se cere să accepte sacrificii, transparența nu mai este o opțiune. Devine o obligație.
România nu are nevoie de mai mult zgomot. Are nevoie de mai multă responsabilitate. Pentru că muzica se termină după câteva ore. Problemele economice rămân. Iar dacă vom continua să confundăm spectacolul cu buna guvernare, riscăm să descoperim prea târziu că, asemenea pasagerilor de pe Titanic, am ascultat orchestra fără să observăm că vaporul se scufunda.
Dragoș Ionică
