În fiecare mare scandal economic există două categorii de oameni. Cei care apar în comunicate, rapoarte și conferințe de presă și cei care suportă consecințele fără ca nimeni să le afle vreodată numele.
În cazul presupusei manipulări a indicelui ROBOR, atenția este concentrată acum asupra amenzilor uriașe pe care Consiliul Concurenței le-ar putea aplica unor bănci. Sumele sunt impresionante, titlurile spectaculoase, iar dezbaterea publică este dominată de întrebarea cât vor plăti instituțiile financiare.
Poate că întrebarea corectă este însă alta: cine îi despăgubește pe românii care au plătit ani de zile dobânzi mai mari? Pentru milioane de oameni, ROBOR nu a fost niciodată un simplu indicator financiar. A fost suma trecută lunar pe extrasul de cont. A fost diferența dintre o rată suportabilă și una care îți consumă jumătate din venit. A fost motivul pentru care o familie a renunțat la un copil, pentru care un tânăr a amânat cumpărarea unei locuințe sau pentru care un antreprenor a renunțat la o investiție.
În spatele fiecărei creșteri de dobândă există povești care nu vor apărea niciodată în statistici. Există firme care nu au mai rezistat. Există oameni care au muncit ani întregi pentru a construi ceva și care s-au trezit sufocați de costurile creditelor. Există familii care au trăit cu teama că nu vor putea plăti următoarea rată.
Dacă suspiciunile autorităților se vor confirma, atunci nu discutăm doar despre încălcarea unor reguli de concurență. Discutăm despre un mecanism care ar fi transferat sume uriașe din economia reală către sistemul financiar. Bani luați din investiții, din consum, din dezvoltare și transformați în profituri.
Iar aici apare marea problemă a României. De prea multe ori, atunci când izbucnește un scandal, statul se mulțumește să încaseze amenda. Instituțiile își continuă activitatea, cei implicați își văd de carieră, iar cei care au suportat efectele rămân cu paguba.
Dacă o firmă a falimentat din cauza unor costuri de finanțare care nu ar fi trebuit să existe, cine răspunde? Dacă o familie și-a pierdut locuința, cine îi repară pierderea? Dacă un antreprenor și-a închis afacerea și a concediat zeci de oameni, cine îi despăgubește?
Este greu să găsești răspunsuri la aceste întrebări. Mai ales într-o țară în care aproape întotdeauna nota de plată ajunge la cei mai vulnerabili.
Ani la rând, băncile au raportat profituri record. În aceeași perioadă, sute de mii de români au continuat să lucreze pe salarii apropiate de minimul pe economie. Mii de întreprinderi mici și mijlocii s-au luptat pentru supraviețuire. Agricultura, industria și antreprenoriatul au fost nevoite să suporte costuri de finanțare tot mai ridicate, în timp ce sistemul bancar își consolida poziția.
Desigur, nimeni nu contestă dreptul unei bănci de a obține profit. O economie modernă are nevoie de un sector financiar puternic. Problema apare atunci când profitul nu mai este rezultatul competiției și al performanței, ci al unor mecanisme care ridică semne serioase de întrebare.
Acest caz nu este doar despre ROBOR. Este despre încredere. Despre încrederea că regulile sunt aceleași pentru toți. Despre convingerea că atunci când greșește omul obișnuit este sancționat, dar și atunci când greșesc cei puternici există consecințe reale.
Pentru că adevărata miză nu este valoarea amenzii. Adevărata miză este dacă România va avea curajul să se întrebe cine plătește pentru anii în care milioane de oameni au suportat costurile unor decizii pe care nu le-au luat și pe care nu le-au putut controla.
Iar până când această întrebare nu va primi un răspuns, mulți români vor avea sentimentul că, indiferent cine este găsit vinovat, factura finală tot la ei ajunge.
Dragoș Ionică
