Timp de ani de zile, milioane de români au trăit cu convingerea că ratele la credite sunt stabilite după reguli clare, transparente și corecte. Au acceptat sacrificii, au renunțat la concedii, au amânat investiții, au strâns cureaua lună de lună pentru a-și putea plăti obligațiile către bănci. Pentru mulți, creditul pentru locuință a însemnat proiectul unei vieți. Pentru alții, un împrumut a reprezentat șansa de a-și dezvolta afacerea sau de a oferi un viitor mai bun familiei.
Astăzi, după decizia istorică a Consiliului Concurenței de a sancționa mai multe bănci pentru practici legate de stabilirea ROBOR, o întrebare devine inevitabilă: dacă regulile au fost încălcate, cine plătește prejudiciul produs celor care au suportat costurile?
Ani la rând, românilor li s-a explicat că ROBOR este expresia fidelă a pieței, un indicator rezultat din mecanisme economice obiective. Acum aflăm că autoritățile au constatat existența unor înțelegeri și schimburi de informații care au afectat concurența într-un domeniu ce influențează direct viața a sute de mii de familii și a mii de companii.
Pentru sistemul bancar, amenzile reprezintă o problemă financiară și de imagine. Pentru cetățeanul obișnuit însă, problema este cu totul alta. El nu se întreabă cât vor plăti băncile către stat. El se întreabă dacă sutele sau miile de lei plătite în plus de-a lungul anilor se vor întoarce vreodată în buzunarul său.
În spațiul public au apărut deja anunțuri privind procese colective și solicitări de despăgubiri. Sunt voci care susțin că anumite rate au fost majorate cu procente semnificative peste nivelul care ar fi rezultat într-o piață cu adevărat concurențială. Instanțele vor fi cele care vor stabili dacă aceste acuzații sunt întemeiate și care este dimensiunea reală a prejudiciilor. Însă simplul fapt că o asemenea discuție există arată gravitatea situației.
Dincolo de aspectul juridic, cazul ROBOR scoate la lumină o problemă mai profundă. În România, de prea multe ori, marile scandaluri economice se încheie cu amenzi plătite către stat, în timp ce victimele rămân să-și numere singure pierderile. Statul încasează banii. Instituțiile își bifează obiectivele. Dar omul care și-a pierdut casa, antreprenorul care și-a închis afacerea sau familia care a trăit ani întregi sub presiunea ratelor nu primește nimic.
Adevărata miză a acestui dosar nu este valoarea record a sancțiunilor. Adevărata miză este dacă România poate demonstra că dreptatea economică nu se oprește la emiterea unei amenzi. Pentru că atunci când există prejudicii, trebuie să existe și mecanisme prin care acestea să fie reparate.
Economia funcționează pe încredere. Iar încrederea nu se construiește prin comunicate triumfaliste și conferințe de presă. Se construiește atunci când oamenii văd că legea îi protejează nu doar în teorie, ci și în practică.
După ani în care au plătit fără să protesteze, românii au ajuns în punctul în care cer un răspuns simplu și legitim: dacă am plătit mai mult decât trebuia, cine ne dă banii înapoi?
Dragoș Ionică
