România traversează una dintre cele mai tensionate perioade politice din ultimii ani. În timp ce economia încetinește, deficitul bugetar apasă tot mai greu, iar mediul de afaceri cere predictibilitate, liderii politici par preocupați mai degrabă de propriile calcule decât de găsirea unei formule de guvernare stabile.
Guvernul propus de Eugen Tomac a ajuns să fie, paradoxal, contestat tocmai de partidele care, până mai ieri, vorbeau despre responsabilitate, stabilitate și apărarea parcursului european al României. PNL a anunțat că nu îl va susține, argumentând că un executiv fără o majoritate parlamentară solidă nu poate implementa reformele necesare. În același timp, PSD transmite că nu vede motive să susțină un guvern respins chiar de liberali și analizează variante care merg de la neparticiparea la vot până la libertatea de decizie pentru parlamentarii săi.
Mai mult, inclusiv dinspre USR apar semnale că susținerea pentru această formulă guvernamentală este departe de a fi garantată. Astfel, ceea ce trebuia să fie o soluție de ieșire din criză riscă să se transforme într-un nou episod de blocaj instituțional.
În centrul acestei ecuații se află președintele Nicușor Dan. După victoria sa electorală, mulți români au sperat că va reuși să construiască un consens în jurul unei formule proeuropene. Astăzi însă, impresia generală este că această formulă nu mai convinge suficient. Fiecare partid își joacă propria carte, fiecare lider își măsoară avantajele electorale, iar interesul general pare să fi rămas undeva în plan secund.
De fapt, criza actuală scoate la suprafață o problemă mai profundă: incapacitatea clasei politice românești de a construi compromisuri. În democrațiile mature, consensul nu este un semn de slăbiciune, ci de responsabilitate. În România, consensul pare să fie privit ca o capitulare.
PSD îl acuză pe Ilie Bolojan că blochează formarea noului executiv și că pune interesele personale înaintea celor ale țării. PNL răspunde că nu poate gira un guvern lipsit de sprijin parlamentar real și că responsabilitatea trebuie asumată de cei care au provocat căderea executivului precedent. Între aceste poziții antagonice, cetățeanul de rând privește neputincios și se întreabă cine mai guvernează România.
Iar întrebarea devine tot mai apăsătoare: ne îndreptăm spre alegeri anticipate? Constituțional, drumul până acolo este complicat, dar nu imposibil. Dacă Guvernul Tomac nu obține votul Parlamentului și nici o altă formulă nu reușește să strângă o majoritate, presiunea pentru o resetare politică va crește. Surse politice vorbesc deja despre scenarii alternative și despre posibilitatea ca președintele să fie nevoit să reia consultările sau chiar să ofere mandatul altui partid.
Problema este că România nu își permite luni întregi de instabilitate. Investitorii așteaptă decizii, administrația are nevoie de un buget coerent, iar proiectele finanțate din fonduri europene nu pot fi ținute la nesfârșit în așteptarea unor înțelegeri politice.
În aceste zile de fierbere politică, nu lipsesc liderii. Lipsește însă înțelepciunea. Lipsește capacitatea de a pune interesul național deasupra interesului de partid. Iar când fiecare joacă exclusiv pentru propria victorie, există riscul ca adevăratul învins să fie chiar România.
Dragoș Ionică
