România traversează o perioadă în care cifrele economiei spun o poveste, iar viața de zi cu zi spune cu totul alta. Creșterea economică a încetinit, investițiile private sunt tot mai prudente, consumul dă semne de oboseală, iar companiile își calculează cu atenție fiecare angajare. În acest peisaj, cei care plătesc primii nota de plată sunt tinerii și proaspeții absolvenți.
Pentru un tânăr care termină astăzi liceul sau facultatea, intrarea pe piața muncii este adesea mai dificilă decât a fost pentru generațiile anterioare. Angajatorii cer experiență, însă nimeni nu este dispus să o ofere. Se creează astfel un cerc vicios: fără experiență nu găsești un loc de muncă, iar fără un loc de muncă nu poți dobândi experiența cerută.
Statisticile arată că șomajul în rândul tinerilor rămâne de câteva ori mai ridicat decât media națională. În spatele acestor procente se află zeci de mii de destine. Tineri care amână întemeierea unei familii, care pleacă în străinătate sau care acceptă locuri de muncă mult sub nivelul pregătirii lor doar pentru a avea un venit.
Problema nu este doar economică. Ea este și una de strategie națională. România continuă să pregătească specialiști pe care nu reușește să îi păstreze. Statul investește ani întregi în educația unui elev sau student, iar beneficiile muncii sale ajung, de multe ori, în economiile altor state. Exodul tinerilor nu reprezintă doar o dramă socială, ci și o pierdere uriașă de capital uman și de competitivitate.
În același timp, companiile reclamă lipsa forței de muncă bine pregătite. Paradoxal, avem tineri fără locuri de muncă și angajatori care spun că nu găsesc oameni. Această ruptură arată că sistemul educațional, politicile de ocupare și nevoile economiei nu comunică suficient între ele.
Soluțiile nu înseamnă doar ajutoare sociale sau programe de subvenționare temporară. România are nevoie de investiții private consistente, de un mediu fiscal predictibil, de reducerea birocrației și de politici care să încurajeze companiile să creeze locuri de muncă stabile și bine plătite. Totodată, parteneriatele dintre universități și mediul de afaceri trebuie să devină o regulă, nu o excepție, astfel încât absolvenții să intre pe piața muncii cu experiență practică, nu doar cu o diplomă.
Viitorul unei țări nu se măsoară doar prin autostrăzi, investiții sau indicatori macroeconomici. El se măsoară și prin șansa pe care o oferă fiecărui tânăr de a-și construi un viitor acasă. Dacă România nu va reuși să transforme generația tânără într-un motor al dezvoltării, riscăm să asistăm la cea mai costisitoare formă de risipă: pierderea propriului viitor.
Iar atunci când cei mai bine pregătiți aleg să plece, iar cei rămași nu își găsesc locul, problema nu mai aparține doar tinerilor. Ea devine problema întregii societăți. România nu își poate permite să piardă încă o generație.
Dragoș Ionică
