Am putea porni de la faptul că Postul, după asprime, înseamnă ajunarea sau abţinerea totală de la mâncare şi băutură, după modelul Mântuitorului, al Sfântului Ilie sau al Prorocului Moise, iar, postul aspru, cu legume şi fructe uscate, pâine şi apă, după modelul Sfântului Ioan Botezătorul, ca să remarcăm penrtu cei mai mulţi oameni, cu postul obişnuit, cu mâncare gătită care exclude alimentele de origine animală ca ouă, lactate, grăsimi, peşte, carne sau chiar postul uşor (cu dezlegări la anumite sărbători creştine. Dacă ne referim la durată, vorbim despre postul de o zi, de miercuri şi vineri, zile de tristeţe pentru trădarea şi crucificarea Mântuitorului Iisus Hristos, poate şi Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, Ajunul Bobotezei, la 5 ianuarie şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august. În altă ordine de idei, vorbim despre postul de mai multe zile, al Naşterii Domnului, al Păresimilor, al Paştilor, al Sfinţilor Apostoli şi al Adormirii Maicii Domnului, cu precizarea că zilele în care nu se ţine post, în mod excepţional, o zi de sărbătoare cu cruce roşie, ca Sfântul Apostol Andrei, în zi de miercuri, în Postul Naşterii Domnului sau în mod obişnuit miercurile şi vinerile dintre Crăciun şi Ajunul Bobotezei, care se numesc harţi. În esenţă, posturile mai pot fi clasificate după numărul persoanelor implicate, sub forma postului particular, pentru Mântuitorul, Moise, Sfântul Ilie, dar, tot aici se încadrează postul ţinut de credincioşi în vederea primirii Tainelor şi ierurgiilor bisericeşti, asociat cu postul colectiv, al comunităţii! Într-o ierarhie sui generis, vorbim despre posturile ordinare sau toate posturile înscrise în calendar şi extraordinare, adică, zilele de post hotărâte de către chiriarh, mitropolit sau patriarch, ca să îmblânzească urgia Lui Dumnezeu care cade asupra oamenilor şi să-i izbăvească de catastrofe, de boalî sau de moarte, de foamete sau de război!
,,Postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei”!
Departe de a fi un scop în sine, postul este un mijloc de cultivare a virtuţilor creştine în vederea conlucrării credinciosului cu harul Duhului Sfânt, pentru mântuirea personală, deoarece, fără post şi cumpătare nu e posibilă eliberarea de păcat şi nici înaintarea pe calea virtuţilor. De aceea, aplicarea învăţăturilor Bisericii cu privire la post este posibilă numai dacă înfrânarea de la mâncăruri este însoţită şi de o atitudine creştinească pe măsură, mai ales că Prorocul Isaia, numit şi «Evanghelistul Vechiului Testament», spune în acest sens:,,Nu ştiţi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l… Atunci lumina ta va răsări ca zorile!…”(Isaia 58, 6-8). În orice caz, postul nu este acelaşi lucru cu foamea, pentru că a flămânzi ţine de fire, dar a posti ţine de liberă voinţă în credinţă! Nu oricine flămânzeşte, crede că îndeplineşte virtutea postirii, ci doar aceia care postesc cu gândul duhovnicesc, mai ales că nu este un păcat a-ţi astâmpăra foamea după nevoia firii, chiar şi atunci când alţii, mai desăvârşiţi sufleteşte se înfrînează de la mâncare, ca în această pildă din Pateric: «Un frate l-a întrebat pe un stareţ, zicând: iată, mă duc undeva cu fraţii şi ne pune nouă înainte să mâncăm şi poate fraţii, ori pentru înfrânare, ori după masă fiind, nu voiesc să mănânce, iar mie îmi este foame. Ce voi face? Şi i-a răspuns atunci stareţul: dacă ţie îţi este foame, ia aminte la cei ce şed câţi sunt! Socoteşte şi cele puse înainte şi partea ce socoteşti că ţi se cuvine ţie, aceasta mănânc-o, pentru că nu-ţi este ţie greşeală, când trebuinţa ta ţi-ai împlinit. Iar de te vei birui şi vei mânca mai mult, aceasta îţi este ţie prihană», deci, un exemplu edificator prin care observăm că păcatul nu constă în cantitatea de hrană, ci, dacă, măsurând egal partea cuvenită fiecăruia, ai mâncat şi mâncarea celuilalt. Ca urmare, monahii egipteni considerau păcat a mânca pe ascuns, pentru că aceasta înseamnă să mănânci ceva din porţia aproapelui tău care rămâne flămând, aşa cum un păcat este să mănânci ceva mai bun, ce nu ajunge pentru toţi! Hrana se încarcă de conţinut spiritual, în funcţie de cel care mănîncă, dar şi de cel care o oferă, iar, aceast lucru atestă legătura între hrană şi Creatorul ei Care ne-o oferă într-un schimb de iubire!
,,Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post”!
Ca într-o scriere cuprinzătoare, gândurile noastre se amestecă uneori cu hrana şi îi schimbă natura, pentru că în Patericul egiptean se menţionează: «Se povestea şi un lucru ca acesta: era un stareţ mare şi văzător cu mintea şi s-a întâmplat ca el odată să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi, când mâncau ei, lua aminte stareţul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, alţii pîine, iar alţii baligă! Şi se minuna, şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: ,,Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu! Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: aceasta este bună, aceasta este putredă. Deci, nu trebuie să zicem acestea sau aşa să socotim, ci, să-L proslăvim pe Dumnezeu şi laude să-I înălţăm Lui, ca să se plinească cuvântul cel zis de Apostol: ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”! În felul acesta, se pot găsi cazuri în care unii sfinţi se înfrânau să nu guste ceva, iar alţii făceau din gustarea de obşte o virtute. Toate trebuie înţelese după măsura fiecăruia, căci este o nesocotinţă să te lupţi cu fineţuri, atâta timp cât eşti biruit de îmbuibare şi beţie. Cei cu adevărat mari, însă, caută să se smerească de rând cu ceilalţi, gustând din mâncarea de obşte. Cu alte cuvinte, între mijloacele prin care omul credincios lucrează conştient şi liber la mântuirea personală se află întotdeauna postul, alături de credinţă şi faptele bune! În loc de concluzie, să accentuăm faptul că postul este reţinerea de la anumite alimente, abţinerea de la poftele şi dorinţele care ne întinează sufletul şi trupul cu vorbe urâte, clevetiri, dar, şi încercarea de a înmulţi faptele bune, plăcute lui Dumnezeu şi înălţătoare pentru om, cum ar fi: milostenia, vorba bună, stăruinţa în rugăciune, participarea la slujbele bisericeşti, pentru că în acest fel Postul devine calea pregătitoare a Sfintei Spovedanii, a Sfintei Împărtăşanii şi a Sfântului Maslu, a slujbei Agheasmei mici etc.Iar, dacă în Vechiul Testament, postul apare atât ca pregătire sufletească şi trupească în vederea unui eveniment deosebit cum ar fi primirea Tablelor Legii de către Moise, în Noul Testament accentul se pune pe Post ca un mijloc de luptă contra ispitelor şi puterii diavolului (Matei. 17, 21 sau Postul de 40 de zile al Mântuitorului (Matei 4, 1-11) inclusiv, ca mijloc de împlinire a acţiunii propovăduitoare şi ca afirmare a trăirii creştine, în Hristos! Scrieri patristice vorbesc despre modul postirii, despre importanţa acesteia în viaţa creştinului, ca participare la Taina Crucii şi a Învierii lui Hristos, aşa cum ne spune Sfântul Vasile cel Mare: ,,Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă! Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post! Dacă ar domni postul, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori; pădurile şi pustiurile n-ar mai avea tâlhari, oraşele denunţători, iar mările piraţi! Postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfe, de minciună, de jurământ strâmb”!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
