Pentru că sunt la ordinea zilei, sondajele de opinie publică arată că majoritatea oamenilor, în special a românilor, consideră că au o credință religioasă, invocându-se virtutea sincerităţii, deoarece nu neagă faptul că sunt mereu dispuşi ca să facă un bine atunci când le este cu putință, ceea ce ne determină să apreciem că ateiști sau antiteiști sunt practic puțini oameni. La fel, pe baza aceloraşi criterii de analiză și observație sociologică, antropologică și religioasă, puțini oameni sunt credincioși în sensul duhovnicesc şi potrivit literei sau a spiritului religios. Deci, mare parte a oamenilor sunt credincioși îndoielnici, dubitativi, la fel ca Apostolul Toma în prima săptămână de după Înviere, pentru că vor să cerceteze, să aibă probe, și apoi, pe baza evidenței să poată și crede! Acesta pare a fi şi spiritul veacului acestuia modern, empiric, tehnic și științific, care a descoperit miraculos atâtea lucruri legate de inteligenţa artificială, bazându-se pe cercetarea, experimentarea şi analiza minuțioasă a lucrurilor și a fenomenelor naturale şi sociale, a manifstărilor spirituale. În pofida faptelor reale, știința cea mai avansată dovedește tot mai mult că lumea și cosmosul, realitatea obiectivă, nu sunt de natură materială, ci, totul este energie în cea mai mare parte nevăzută.
,,Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu…”!
La modul intuitiv și prin revelație dumnezeiască, omul religios din toate timpurile și din toate locurile a conştientizat că dincolo de realitatea materială, vizibilă cu ochii trupești, există și o realitate invizibilă care nu poate fi văzută decât cu ochii spiritului tainic, desigur, pentru cei care au asemenea ochi să vadă. Dar, pe cât este de spirituală şi mai invizibilă realitatea nevăzută, omul înduhovnicit nu mai are nevoie să vadă pentru a crede, după cum omul neînduhovnicit are posibilitatea să vadă cu ochii trupești şi are nevoie de dovezi palpabile pentru a se îndupleca să și creadă. Cu prisosinţă, fără nici un dubiu, credința este temeiul celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute, deoarece: ,,Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creadă că El este și că se face răsplătitor celor care Îl caută” (Sf. Ap. Pavel, Evrei 11, 6). Până la urmă, credința este un act de cunoaștere, dar de cunoaștere deopotrivă cu mintea și cu inima, deoarece, referindu-ne la credinţa curată, înțelegem ceva mai puțin și vedem și mai puțin din adevărata lucrare dumnezeiască, fiindcă, în afara credinţei, gândim doar cu mintea și privim doar cu ochii trupești! Acelaşi «Apostol al neamurilor» consideră, pe bună dreptate, că de fapt şi de drept: ,,Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1), deci, credința este un dar dumnezeiesc pentru oamenii care voiesc și se nevoiesc să creadă în Dumnezeu. Numai ajutați și călăuziți de Duhul Sfânt, credem și ne încredem în cele ce ni le descoperă Dumnezeu și ne putem orienta propria viață potrivit acelei lumini dumnezeiești mai presus de fire și de gândire! Prin harul Sfântului Duh și cu voința credinței se poate schimba orice viață în bine, se pot muta și «munții de necredință» din noi înșine, care ne împiedică să vedem partea luminată a realităţii, pentru că persistând în eroare, ne condamnăm singuri să rămânem în partea întunecată a zilei, să nu vedem lumina dumnezeiască! În altă ordine de idei, credința este ascultare divină prin Crezul nostru, încredințarea în puterea lui Dumnezeu, în iubirea Sa pentru oameni, prin Voința Sa de a face omului bine! Spre exemplu, Apostolii, prin credință în Dumnezeu au acționat după primirea Sfântului Duh, dar, numai crezând, nu este suficient, deoarece, putem cunoaște multe lucruri despre Dumnezeu, dar putem să nu trăim după cum vrea Bunul Dumnezeu! Fapta credinței înseamnă implicarea totală a omului, primirea adevărurilor dumnezeiești cu mintea, dar și cu inima, mărturisirea cu gura, dar și cu viața pe care o ducem în credinţa care constituie ascultare și iubire! Credința ne dăruiește deopotrivă lumina înțelegerii, dar și căldura iubirii de Dumnezeu și de aproapele! Dumnezeu nu există pentru cei care doar Îl caută pe Dumnezeu, dar privesc numai cu ochii lumești Creaţia Creatorului, deoarece Duh este Dumnezeu, iar duhul este nevăzut!
,,Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute”!
Pentru cei care au ajuns ca să vadă și să înțeleagă realitatea proniei divine, Dumnezeu este pretutindeni și pe toate le împlinește, fiindcă mântuirea Lui este departe de cei păcătoși! După tradiția bisericească, necredința în Învierea Lui Iisus arată indubitabil că pe noi înşine, conștiința ne mustră ori de câte ori din orgoliu sau din vanitate devenim sceptici, chiar mai puțin credincioși de cum s-ar cuveni, mai ales când faptele noastre nu se potrivesc cu ceea mărturisim și propovăduim celorlalţi! Pe bună dreptate, toți oamenii doresc să fie fericiți, dar, dacă fericirea ar sta în puterea oamenilor, toți oamenii ar putea să fie fericiți cu ajutorul banilor! Toți doresc, vor și luptă ca să fie fericiți, dar nu sunt, pentru că în lumina bucuriei divine, Îl putem vedea pe Cel ce a fost răstignit şi înmormântat şi Cel Care apoi a Înviat! În mod obişnuit, noi spunem că vederea cu ochii sensibili nu mai are nevoie şi de credinţă, când în ea însăşi o evidenţă spune ceva mai profund, pentru că vederea noastră numai cu ochii sensibili nu înseamnă deplină vedere, ci, este mult mai adâncă, de la cele trei lumini, aşa cum le mărturisim: întâi lumina sensibilă, pentru care Dumnezeu ne-a dat ochii fizici, apoi e lumina raţiunilor, a rosturilor, a darurilor fiecărei făpturi, daruri pe care le vedem cu ochii minţii, iar, în final este lumina pentru ochi şi înţelegerea pentru minte sau înţelegerea cu mintea! Deci, avem două trepte de lumină şi de vedere din lumea celor create, mărginite în timp şi spaţiu: ochii fizici şi ochii minţii, dar, cealaltă vedere e mult mai adâncă, adică, lumina divină. De aceea, spunem că Dumnezeu ne-a dat şi lumina Lui, ca să-L cunoaştem pe El. În concluzie, pentru această lumină necreată, «cea pururea fiitoare», aşa cum o numim în Noaptea Pascală, «lumina cea fără de ani», Dumnezeu ne-a dat ochii credinţei! Căci, după ce treci dincolo de vederea aceasta sensibilă a minţii, te înalţi la cealaltă vedere, a credinţei! Aşadar, odată cu marea trecere la Fiinţă a Creaţiei, cu marea trecere a lui Israel de la robie la libertate, cu marea trecere a Lui Hristos de la Cruce la Înviere, trebuie să cugetăm o clipă la trecerea pe care o simţim în noi înşine! Trupul nostru e ca un fel de paravan după care nu vedem în profunzime, iar, îndoiala e doar în minte, e atributul raţiunii omului. De aceea, Dumnezeu apare în «fire îndoită» pentru cel care se îndoieşte, mai ales că mintea şi voinţa îndoite sunt chemate să conştientizeze firea îndoită, pentru a-L vedea pe Hristos, Dumnezeu şi Om, în cele două firi în care nu mai e loc de îndoială, ci o unitate desăvârşită. Aceasta este lucrarea Lui Dumnezeu şi aşa trebuie să simţim toţi când ne împărtăşim, atingând cu ochii, cu mintea şi cu inima Taina Învierii care constituie sensul existenţei noastre pentru care suntem chemaţi cu toţii să ne închinăm!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
