Motto: „Un popor care votează corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, este complice!” – George Orwell
Cartea cu titlul sus-menționat a apărut la Editura Ecou Transilvănean , Cluj-Napoca, 2023, și este structurată în patru diviziuni: Preliminar, Dualitatea etnogenetică, Dualitatea destinului etnic și Cuvinte-înapoi.
În „Prefață”, conferențiar dr. Avram Fiţiu, evidențiază „cele trei boli grele ale românilor”, dăinuind de peste 2000 de ani: dezbinarea, slăbiciunea de neam și nemotivarea. Strămoșii noștri au folosit ca leac pentru dezbinare și dușmănia de azi: stâna, claca și alte sisteme de întrajutorare. Pentru slăbiciunea de neam și trădarea derivată din aceasta, strămoșii noștri au găsit ca leac cele peste 800 de variante ale „Mioriței”, iar pentru nemotivare, o boală sufletească de neam ce derivă din lipsa de civism, de respect față de semeni, au întrebuințat ca leac o sumedenie de evenimente agroculturale: șezătoarea, hora și jocul.
În „Cuvânt- înainte”, Nicolae Grosu vine cu precizarea că această carte are la bază pregătirea pentru licență și doctorat plus cei șase ani de studii materializate în „Tratat de sociologie”, o abordare teoretică, Editura Expert, București, 2000. Înainte de toate, autorul a avut în vedere o serie de exigențe: semantică, sintactică, eufonică și logică, dând și explicațiile necesare. Nonredundanța sintactică și semantică, pe înțelesul tuturor, înseamnă excluderea unui surplus inutil de informații, cu alte cuvinte, scurt și cuprinzător, esențialul. Prin exigența eufonică, conferă frazei fluență și armonie, o impresie acustică plăcută, iar prin cea logică, fraza să conțină rigoarea raționamentului, a adevărului. Vorbind de simplicitate, un criteriu al cărților cu conținut științific, autorul întrebuințează o expresie a lui Constantin Brâncuși exprimată printr-un paradox: „Simplitatea e o complexitate rezolvată”.
Exigența metodologică a autorului se întemeiază pe date statistice, pe evidența istorică, poate cea mai șocantă, în sensul că poporul român este „cel mai sărac popor în cea mai bogată țară europeană”.
De reținut deosebitele merite ale autorului: prezentarea unor texte emblematice aparținând unor personalități de rang, române și străine, însoțite de de scurte note biografice, statutul profesional și social al acestora; iconografia bogată; explicarea cuvintelor și sursa, încadrate în chenare, spre a atrage atenția cititorilor; aprecierile și textele concluzive, emanații ale unor personalități, bineînțeles, subsumate tematicii, scrise pe un fond negru cu litere albe.
Partea întâi, „Preliminar”, conține: Memento, Prezentare, Pseudopretext, Motto atipic și Argument. Prin „Memento”, redă două texte: „România este o țară pe care, cu cât o cunoști mai bine, cu atât o înțelegi mai puțin” (Jonathan Scheele, diplomat britanic); „Ce blestem planează asupra mea și asupra țării în care m-am născut!” (Ion Desideriu Sârbu), de asemenea, în „Prezentare”: două texte ce conțin aprecierile a două personalități asupra cărții, tipărite și scrise olograf, pentru a exclude contestarea: „Am convingerea- pe care o exprim, asumându-mi toate consecințele că ne aflăm în fața operei celui mai mare sociolog român de azi și de ieri. De-ar exista un Premiu Nobel pentru sociologie, l-ar merita cu prisosință”. (Dr. Florin Constantiniu), istoric, membru titular al Academiei Române. „Această carte are o logică de fier și este printre cele mai logice cărți pe care le-am citit” (Prof. Dan Enăchescu, medic, profesor universitar, membru al Academiei de Științe Medicale). Urmează un Pseudopretext publicat în ,,Gândul”. Oprescu către Năstase, aflați față-n față: La mine la spital, beneficiază de tratament și VIP-urile, și “pulimea” (prostimea). Am spus pulime din respect pentru oameni… cred că i-a plăcut și domnului Năstase, dacă-l folosește”. În Mottoul atipic prezintă doi țărani aflați pe tarlale diferite. Unul dintre ei se adresează celuilalt: “Băăă, Gheorghe, băăă, vii la înmormântarea lui Ion?” Răspunsul celuilat: “Nu vin, băăă, nu vin, ce, el vine la mine?” Dedesubt, autorul notează: “Cam acestea fiind solidaritatea și înțelepciunea în societatea românească”. În “Argument”, la sfârșitul părții întâi, autorul afirmă că suntem un popor sărac în țără bogată, deoarece ne lipsește “un ceva-anume”, apt să ne propulseze din sărăcie, dar și pentru că ne lipsește și “un altceva-anume”, apt să ne direcționeze spre prosperitate.
În partea a II-a, autorul vine cu explicații amănunțite asupra componentelor “dualității etnogenetice”: dualități constitutive, normative, morale, relaționale, structurale, tranzitive și identitare, atrăgând atenția că fiecare componentă, începând cu a doua, este provocată de cea sau de cele anterioare.
Explică mai întâi conceptul de ,,Dualitate”: ansamblu format din elemente diferite, opuse (DEX). Eminescu și un text ce-i aparține: “Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea țărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului, nu există iubire de țară”.
În capitolul „Dualități constitutive”, Nicolae Grosu explică urmările devenirii noastre istorice: eterogenitatea etnică a foștilor militari, a colonilor romani proveniți din diverse provincii ale Imperiului Roman; năvălirile barbare (migrația popoarelor) care au devastat modele naționale de comportament; stăpânirea multiseculară străină(turcească, maghiară, austriacă, rusească), de aici și influența divergentă asupra modelelor de comportament și urmărirea unor scopuri diferite. Așa se explică neomogenitatea biotipului, mediul de viață cu caracteristici ecologice diferite. Toate acestea au provocat cele trei consecințe: dezbinarea, slăbiciunea psihică și nemotivarea explicate de prefațatorul acestei cărți. Pe parcursul lucrării, autorul folosește din belșug expresii obscene, zicale, proverbe pentru ilustrarea celor trei consecințe sus-prezentate.
Dualitățile normative rezultate din credințe, valori, reguli, tradiții, moravuri, modele de comportament sunt provocate de cele etnogenetice-viața socială din arealul românesc, atât de haotică, seamănă cu mișcarea browniană (continuă, de factură haotică). „Viața la români, susține scriitorul sătmărean, Felician Pop, este cu susul în jos, regulile lumii civilizate nu sunt aplicate pe la noi”. Amintește de existența unor stări de clan, relații de cumetrie și de cârdășie exprimate sugestiv și de actorul Toma Caragiu: „N-ai pe cineva?…undeva?….cumva? Dă și niște versuri ale lui Camil Petrescu: „Pe primul loc e-njurătura,/ Ea pentru toate e un leac,/ Simți cum îți umple gura./ O moștenim din veac în veac.” Ioan Aurel Pop: „Avem o țară splendidă și nu știm cum să scăpăm de ea”. Se încheie cu spusele Ilenei Vulpescu, autoarea celebrului roman „Arta conversației”: „Ține minte ce-ți spun eu! Dacă poporul ăsta va fi cândva șters de pe hartă, nu va fi nici fiindcă l-ar ocupa rușii, turcii, americanii, indienii, chinezii, ci din indolența, pasivitatea, lipsa de civism, din propria nepăsare și din complicitățile interne oferite oricărui inamic.”
Dualitățile morale sunt provocate de cele etnogenetice și normative și reprezintă ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor, unii față de alții și față de colectivitate sau cu comportamente deviante (delincvența, crime morale, violențe), profesionale sau organizaționale. Autorul vine cu citate din autori români și străini: „Pe hoții mărunți îi trimitem la închisoare, iar pe cei mari în funcții publice” (Esop, filosof grec și fabulist); „ Așa-i slova legii, ea-i cântă celui care a scris-o” (Titus Maccius Plautus, dramaturg roman de limbă latină veche); „Un popor care votează corupți, impostori, hoți și trădători nu este victimă. Este complice!” (George Orwell, scriitor britanic).
Constantin Rădulescu-Motru, în „Psihologia poporului român”, spune că „la noi este un fapt real recunoscut că legile nu se respectă, nu se respectă nici de aceia care le fac”, căci „românul consideră nerespectarea legilor ca un titlu de mărire și de putere”. „Și pentru că normă înseamnă civilizație, iar absența înseamnă barbarie, este cert și, deci, incontestabil că în această stare se află, într-o mulțime de privințe, nația română”. „Mita e-n stare să pătrundă orișiunde în țara aceasta, pentru mită capetele cele mai sus ale administrației vând sângele și averea unei generații”(Mihai Eminescu).
Dualitățile etnogenetice, normative și morale au provocat dualitățile relaționale. Autorul pleacă de la un enunț aparținând lui George Bernard Shaw, dramaturg britanic de etnie irlandeză: „Adevărata apropiere presupune menținerea unei anumite distanțe”, adică apropierea să nu degenereze în vulgaritate, înjurături, agresivitate. În societatea românească viciile relaționale se manifestă atât prin discriminare de status social, de gen și de vârstă, cât și prin neintegrare în grupuri. Sunt frecvente enunțurile de felul acesta: „Oamenii au relațiile pe care le merită”; „Bogații cu bogații și săracii cu săracii” sau cele cu caracter paremiologic: „Ban la ban și păduche la păduche trage”; „Haina îl face pe om”. Discriminările de gen se manifestă prin complexul de superioritate a bărbatului în contrast cu complexul de inferioritate a femeii, iar cele de vârstă se realizează prin marginalizare, disprețuire și umilirea celor de vârste vulnerabile: tineri și bătrâni. Adulții și bătrânii despre tineri: neformați, aventuroși, drogați, prezenți în baruri și discoteci, preocupați mai mult de sex. Tinerii despre bătrâni: anacronici, rigizi; bărbații: moși, babalâci, boșorogi, pârțogari, iar femeile bătrâne: babe, hârci, hoaște, cotoroanțe etc. Starea de dezbinare se manifestă și prin egoism, sugerat prin unități frazeologice de felul: „Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe sufletul!” Viața de grup la români este caracterizată de gregarism, adică stare de turmă, atitudine de supunere oarbă (Constantin Rădulescu-Motru) sau cum spune Emil Cioran: o țară „în care viitorul este perimat chiar înainte de a se fi cunoscut”.
Dualitățile precedente au provocat și dualități structurale. Structurarea societății are ca element prim poziția individului în masa umană, poziție denumită status social, strict personală, prin diferențierea de ceilalți indivizi. Prin interdependență, statusurile complementare se integrează în instituții sociale: profesor/elev, student, în școală, universitate; medic/ pacient, în spital.
În timpul comunismului, în societatea românească, statusurile profesionale se bazau prioritar pe favoritisme, nepotisme, pile, cunoștințe și relații(P.C.R.) Individul se comportă nu cum și-ar dori, ci sub presiunea societății, conform statusului său. Prin urmare, practicau modele de comportament diferențiate în funcție de statusul partenerilor de interacțiune. Un astfel de comportament conform statusului constituie rolul social. Având în vedere că indivizii proveniți dintr-o populație cu personalitate de bază slabă, așa cum sunt românii, ocupă statusuri sociale de forţă: manager, magistrat, polițist. Stratificarea socială este în funcție de accesul la bogăție, venituri, putere și prestigiu. Normal, societatea românească ar trebui să se stratifice conform unui model funcțional în care clasa mijlocie să devină consistentă, pentru a descuraja excesul celei de mai sus. Azi societatea românească este polarizată, scindată între o minoritate foarte bogată și o majoritate foarte săracă.
Dualitățile tranzitive sunt provocate de cele prezentate anterior. Dinamica societății, în succesiunea generațiilor, se realizează prin socializare, aceasta fiind primul proces de formare a personalității, începând cu apariția copilului în viață, luând contact cu mediul în care trăiește, își însușește primele roluri sociale, în devenire ca ființă socială. Prin socializare, indivizii devin umani și se particularizează, în funcție de cerințele generale ale societății în tipuri umane: omul teoretic , preocupat de cunoașterea științifică; omul economic, preocupat de bogăție; omul estetic, preocupat de artă; omul activist social, preocupat de ajutorarea oamenilor; omul politic, preocupat de putere și cel religios, preocupat de transcendență. Ideal e să devii o personalitate de bază, care reprezintă cel mai bine valorile unei culturi: hărnicie, calitate, ordine, spiritualitate, decență, solidaritate.
Nicu Porsenna (1892-1971), psiholog, literat, jurnalist, autorul cărții „Regenerarea Neamului Românesc”, fost deținut politic, spunea: „Românul este complet lipsit de mândrie omenească, cetățenească și națională, rabdă ca o piatră să fie călcat în picioare, pălmuit, scuipat, jefuit, strivit, insultat, convins că „trece și asta”. George Ţărnea, în poezia ‚’’Egloga destinului tragic”: „Poporul meu contemplativ/ A fost belit în mod festiv./ Că el, oricum, din post, în post,/ E învățat s-o ducă prost.” I.L.Caragiale, nevoit să emigreze la 52 de ani: „Trec astăzi neștiut prin lume,/ Dar trainic las în viitor/ Un semn, o glorie, un nume/Acestui imbecil popor”. Horațiu Mălăele: „La noi, pe un om de cultură nu-l arăți cu degetul, ci îl scuipi”; Un istoric sârb, Miodrag Stanojenic: ,,Sunteți un popor imbecil de tolerant”.
Dualitățile identitare sunt provocate de cele etnogenetice, normative, morale, relaționale, structurale și tranzitive. Înainte de 1848, precizează autorul, slăbiciunea personalității era corelativă cu slăbiciunea identității naționale. Autorul insistă asupra diferențierilor între românii aflați de o parte și de alta a Carpaților și dincolo de Prut. Cărturarul iluminist Dinicu Golescu, cel care a înființat la conacul moșiei sale din Golești, o școală internat de băieți, după călătoriile de documentare în Europa, a spus că suntem „În urma tuturor neamurilor”, iar apoi autorul enunţă primul vers din poezia devenită Imnul Național al României: „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!” de Andrei Mureșeanu. Diferențierile de mentalitate dintre provinciile țării, provenite din imperii total diferite, au reprezentat o piedică în formarea spiritului identitar. Istoricul Constantin C. Giurescu afirma că luptele interne pentru domnie ne-au făcut mai mult rău decât toți dușmanii externi. Au fost și episoade eroice, dar eroii au fost răpuși, ori definitiv înfrânți: Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare.
Românii, nedescriminând, erau discriminați în propria țară. Amintește despre atrocitățile sălbatice ale maghiarilor după Dictatul de la Viena, care l-au îngrozit până și pe premierul Ungariei de-atunci: „Asemenea fapte opresive luate împotriva unei populații pașnice și dezarmate sunt incompatibile cu ținuta unui stat civilizat și că, deci, suntem cea mai detestată națiune și vom deveni profanatori de cadrave”. Tratativele de pace după Primul Război Mondial, de la Trianon 1920 şi de la Paris din 10 februarie 1947, au fost semnate și de Ungaria. Autorul insistă asupra comportamentului duplicitar al autorităţilor ungare în cadrul Uniunii Europene şi NATO. De asemenea, menționează autorul, Ungaria n-a avut statut de stat federal cu Austria, iar refacerea Ungariei Mari e o fantasmă. Vorbește și despre procesul de romizare (țigănizare) a societății românești, influența romilor fiind atât de mare, că mulți români au preluat cuvinte din vocabularul lor (termeni argotici) și expresii: „Să moară mama!”, „Să moară familia!”, „Să-mi moară copiii!” etc.
Românii și-au trădat din antichitate și până în contemporaneitate toți marii conducători.
Constantin E. Ungureanu
