Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Satul lui Kusturica şi metamorfozele satului românesc marcat de fenomenul dramatic al depopulării!

Depopularea alarmantă şi cu accente dramatice a satului românesc, evident, că şi a satului gorjenesc, înţeleasă şi analizată sub toate aspectele sale de manifestare, chiar dacă nu este receptată suficient de către instituţiile noastre administrative, ne poartă cu gândul către ceea ce în Serbia a fost denumit pe bună dreptate a fi «Satul lui Kusturica», ca un simbol al revirimentului vieţii rurale prin activitatea turistică şi prin actul creator al omului care înnobilează satul prin creaţia sa! Publicăm acest articol din cartea «Depopularea mediului rural din România. Studii de caz în sate gorjene», pentru a sensibiliza instituţiile judeţene şi locale din Gorj în legătură cu un mod extraordinar în care poate fi valorificat numele marelui sculptor Constntin Brâncuşi! Dar, pentru că sunt atâtea lucruri şi întâmplări care întregesc universul mediului rural din această lume globalizată şi în criză de identitate, timorată de frica pandemică, iar, în ultima vreme îngrozită de spectrul războiului, merită amintit faptul că renumitul regizor sârb de naţionalitate bosniacă, Emir Kusturica, a amenajat cu câţiva ani în urmă în partea de vest a Serbiei un sat al său, având trei denumiri: Drvengrad , în traducere din limba sârbă, înseamnă satul din lemn, a doua denumire este Mecavnik sau numele sub care locul este înscris în hărţile oficiale, iar al treilea nume este Küstendorf, sau satul lui Küste, de la porecla lui Kusturica, în germană, satul care din anul 2004 reprezintă o importantă localitate turistică în Serbia, în regiunea muntoasă Mokra Gora, în zona unui vârf de deal, unde regizorul avea în proprietate o suprafaţă de teren şi unde avea intenţia de a amenaja un platou de filmare în vederea realizării filmului intitulat «Viaţa e un miracol», parcă adecvat imaginaţiei marelui regizor de notorietate mondială!

Cine va reînvia în scop turistic mocăniţa care circula odinioară între Tg. Jiu-Hobiţa-Tismana?
În acest sat creat după imaginaţia marelui regizor, uliţele sunt pavate cu diferiţi butuci din lemn, cu traverse de la calea ferată şi cu piatră, casele micuţe şi cochete sunt în stilul arhitecturii sârbeşti vechi, iar la intrarea în sat este inscripţionată o plăcuţă în care se menţionează că este vorba despre o zonă protejată sub egida UNICEF. Căsuţele satului creat sunt construite din lemn, cu ferestre vopsite în multe culori, constituind spaţii de locuire destinate găzduirii turiştilor şi cu mobilier lucrat în lemn de mâna meşterilor tâmplari sârbi, lemnul fiind pictat în culori foarte vii! Satul are şi…străzi, cărora Kusturica le-a dat nume de personaje prestigioase pe plan mondial. Totul începe cu strada Ivo Andric, un scriitor sârb care în 1961 a primit Premiul «Nobel» pentru Literatură, apoi, mai este strada «Nikola Tesla», un mare fizician din secolul al XX-lea, uliţa «Federico Fellini», regizor italian, strada cu numele Ernesto Che Guevara, strada cu numele marelui tenisman Novak Djokovic, strada Nikita Mihalkov, mare regizor rus, venit chiar să viziteze satul, piaţa cu numele marelui star argentinian, Diego Armando Maradona, apoi străzile cu numele regizorilor: Ingmar Bergman, suedez, Jim Jarmusch, american şi Bruce Lee. Cinematograful din sat are numele Stanley Kubrick, mare regizor american care a realizat filmul «Odiseea Spaţială», iar pe frontispiciul Casei Scriitorilor este desenat portretul celebrului scriitor rus, F.M. Dostoievski. Atunci când îşi motivează insolitul său proiect rural, Kusturica mărturiseşte că şi-a pierdut oraşul său natal în timpul războiului dintre anii 1992-1995, de aceea, a dorit să-şi construiască un sat propriu, în care vin oameni care învaţă la seminarii, cum se face arta cinematografului. Aici se dau concerte şi se organizează expoziţii de ceramică şi pictură de mare prestigiu la nivel naţional şi internaţional! Kusturica doreşte ca oamenii să revină mereu în satul său, un loc deschis celor doritori de presupusa diversitate culturală. De fapt, marele regizor s-a născut la Sarajevo şi a dorit din suflet ca satul său să fie aproape de graniţa dintre Serbia şi Bosnia-Herţegovina, deoarece îl despart numai 20 de kilometri de frontieră şi se află la 100 de kilometri de oraşul său natal, Sarajevo şi la 200 de kilometri de capitala Serbiei, Belgrad. În satul lui Kusturica se ajunge cu autoturismul, dar şi călătorind pe o mai veche linie ferată de mocăniţă care se numeşte «Šargan Eight», având în garnitură un vagon produs în perioada interbelică la Bucureşti. Respectiva linie a fost redeschisă în scop turistic în anul 1999 şi porneşte din Šargan Vitasi, păstrând vechea linie spre Bosnia, dar, poposeşte la Mokra Gora, în baza unui traseu de circa 10 kilometri, după ce trece muntele prin 22 de tuneluri, până la finalul traseului, întregul complex turistic rural din Serbia fiind extrem de atractiv pentru cei veniţi din Europa şi din întreaga lume. Stimaţi conjudeţeni şi bravi români, poate că vreunul dintre oamenii de vază ai Gorjului, cu multă dare de mână şi cu vocaţie de personalitate autentică, va urma exemplul regizorului Emir Kusturica şi va reînvia mocăniţa care circula odinioară între Tg. Jiu şi Tismana, bineînţeles, având o linie care trece prin comuna Arcani, prin satul Hobiţa, pe lângă casa lui Constantin Brâncuşi, până la Mănăstirea Tismana. Ce realizare şi ce traseu ar putea reînvia o asemenea minune turistică a satului gorjenesc şi a satului românesc!
Dacă exemplul regizorului Emir Kusturica impresionează şi fascinează în felul său, nu încape îndoială că istoria unor locuri poate să reînvie în diferite moduri, iar istoria satelor noastre româneşti şi implicit gorjeneşti este consemnată în documente păstrate la biserici, mai ales că de multe ori nepăsarea şi patina timpului au şters tradiţii şi obiceiuri, iar acum ne-am dat seama că trebuie să facem ceva ca să nu pierdem din vedere chiar totul.
În monografiile comunelor se concentrează, de multe ori, conştiinţa comunităţii, deoarece ele aduc în atenţie valorile comune asumate, ceea ce i-a legat pe oameni şi ceea ce-i defineşte, iar instituţiile de cultură şi organismele administrative abilitate, ar trebui să aibă în vedere fiecare zonă a ţării. Terenurile le-au retrocedat foştilor proprietari, dar, cu toate acestea, există o emigrare considerabilă a tinerilor de la sate spre ţări occidentale, pe fondul apariţiei unor facilități urbane, constând în magazine mai bine aprovizionate şi televiziune prin cablu, reţele de Internet, chiar dacă sunt nenumărate exemple ale diferitelor aberaţii distractive şi se manifestă în ultima vreme chiar o tendinţă de revenire a unei părți importante de populație, acasă în sat, în cea mai mare parte fiind vorba despre persoane în vârstă care pleacă de la oraş pentru a reveni în satele de baştină. Desigur, dincolo de nota uşor optimistă a unor cercetători mai mult sau mai puţin avizaţi, faptul că mulţi oameni doresc un trai ceva mai bun şi gândesc la problema că în străinătate sau în diferite oraşe din ţară e viaţa mai uşoară, de la o zi la alta se amplifică preocuparea de a se aprecia şi chiar de a se susţine cu argumente plauzibile şi chiar palpabile că unele sate româneşti pot să dispară cu timpul şi că sunt zone rurale cu populaţie îmbătrânită, iar în astfel de zone satele se depopulează şi sunt subfinanţate.
Hotărât lucru, viața sătenilor din România, a celor din Gorj, nu este nicidecum o viață ușoară sub toate aspectele ei, dar poate fi socotită o viață liniștită, cu mult deosebită şi uşor detaşată de viața de la oraș, deoarece la țară ești conectat cu natura, noaptea reușești să vezi cerul înstelat și să te bucuri de liniște, oamenii încă se ajută între ei. Speranţa în ceea ce poate fi în viitor satul românesc e fragilă pentru a susţine cu argumente o perspectivă optimistă, iar factorii de decizie nu se îngrijorează prea mult şi nici nu se preocupă îndeajuns ca să-i creeze unele condiţii favorabile, prin infrastructura necesară, prin reducera birocrației, a corupţiei, deoarece oamenii se simt debusolaţi şi lăsaţi la voia întâmplării, prea puţini nutrind convingerea că renaşterea României, tot de la sat porneşte! Dar, important rămâne aspectul ca autorităţile statului, în primul rând Guvernul României, să nu manifeste o crasă nepăsare şi să nu treacă mereu cu vederea viitorul comunităților în care trăiesc cei mai mulţi dintre oamenii satului!

Să preluăm exemplul regizorului Emir Kusturica, prin refacerea traseului mocăniţei pe AXA BRÂNCUŞI!
Se întâlnesc multe comune în România, unde, cu toate că există primari destoinici şi buni gospodari, consilii locale preocupate de problemele oamenilor, apar multe dificultăţi la nivelul administraţiei din teritoriu, fiindcă unor demnitari le pasă prea puţin de viaţa oamenilor, fiind preocupaţi mai mult de interesele lor personale, în pofida faptului că politicienii se adresează prin slogane acroşante şi vorbesc despre viitorul micilor gospodării ţărăneşti sau despre ferma de familie, dar, numai în scop electoral, deoarece problemele stringente ale sătenilor nu sunt luate în seamă şi nu sunt abordate la modul concret în strategia de dezvoltare a satului românesc. La o privire scrutătoare şi atentă, se constată că evenimentele cotidiene din satul românesc, din perioada celor peste două decenii scurse de la cumpăna mileniului al doilea şi al treilea creştin, de cele mai multe ori confirmă faptul că tăvălugul globalizării îşi lasă amprentele sale necruţătoare şi distructive asupra aşezărilor rurale din România, amplificând în ultimele aproape trei decenii fenomenul de schimbare, de modernizare sau chiar de urbanizare a imaginilor satului, deoarece constatăm că s-au schimbat multe lucruri în standardul vieţii materiale şi în configuraţia spirituală a locuitorilor de la sate. Unii specialişti, chiar vorbesc despre apropierea lumii rurale de condiţiile moderne ale vremurilor pe care le trăim, deoarece, în primele două decenii ale veacului al XXI-lea creştin, parcă nu mai poate fi rezumată viaţa de la ţară, la ceea ce scriitorul Duiliu Zamfirescu descrie în opera sa, pentru că indiferent de vârstă, sex sau profesie, locuitorii satelor privesc efectele modernizării mijloacelor de informare ca o modalitate de manipulare a conştiinţelor, fără ca autorităţile să facă eforturi deosebite pentru ajutorarea unor categorii de populaţie marcate de spectrul sărăciei, pentru că mulţi oameni în vârstă nu realizează nicidecum că dincolo de unele aspecte pozitive şi chiar de unele avantaje ale fenomenului globalizării şi ale uniformizării, multe elemente de noutate aduc în viaţa satului românesc şi o serie de neajunsuri pe care autorităţile administraţiei locale par să le ignore cu desăvârşire. În varietatea lor inconfundabilă, multe ocupaţii, ca şi o serie de meşteşuguri care sunt legate de resursele necesare şi chiar de problemele reparaţiei construcţiilor existente sau de construirea altora noi, îmbrăcămintea asigurată prin second-hand şi vechiul port al oamenilor, atât de mult legat de datini şi de multe obiceiuri tradiţionale, care înainte vreme asigurau coeziunea strânsă şi comuniunea de suflet a raporturilor socio-umane, acum sunt influenţate şi chiar copleşite de strania efemeritate a bunurilor industriale de consum care sunt importate ca şi gunoaiele occidentalilor care pătrund fraudulos pe pământ românesc! În acest fel, sistemul de valori importate, nicidecum…importante, sufocă oamenii, de la mic la mare, de la miraculoasa Deltă a Dunării, până la şesul de sub munte sau chiar până în vârful muntelui Parâng, cu acele produse contrafăcute sau modificate genetic, bunuri de consum care au demonetizat şi prestigiul privitor la tezaurul cultural păstrat cu sfinţenie în lumea satelor, multe fiind obiecte tradiţionale care au fost lucrate manual pentru satisfacerea nevoilor de viaţă. În concluzie, să mai precizăm că metamorfoze inconfundabile se produc în viaţa satelor în direcţia degradării continue a simbolurilor identitar-zonale care cristalizează cultura şi spiritualitatea mediului rural, iar dacă uneori a fost cultivată cu obstinaţie o îndepărtare şi chiar o înstrăinare a noilor generaţii faţă de valorile rezultate din experienţele de viaţă ale celor dinaintea lor, din cauza plecării tinerilor la oraş, pentru studiu sau pentru a lucra în sectorul industrial sau chiar la diferite prestări de servicii, globalizarea a deschis largi porţile migraţiei europene, care detaşează tinerii de valorile autentice ale culturii şi ale civilizaţiei tradiţionale româneşti pe care Constantin Brâncuşi le-a purtat în sufletul său până în inima Parisului, ca şi până în America! Aplecarea oamenilor către utilizarea chibzuită a resurselor existente şi către reluarea unor meşteşuguri vechi, legate de dulgherie, olărie sau ţesături de costume populare, demonstrează că multe lucruri de valoare au fost şi sunt reţinute doar în paginile monografiilor satelor şi comunelor din România, iar, Satul lui Kusturica ne demonstrează necesitatea păstrării autenticului nostru rural! În plan spiritual, etnic, religios şi cultural, sub presiunea crescândă a dorinţei de înnoire, în viaţa satelor au apărut veritabile schisme în direcţia modului de gândire şi de conduită, deoarece resorturile lăuntrice ale credinţei şi ale simţirii creştine se risipesc pe zi ce trece şi se pierd iremediabil în vâltoarea vremii. Toate se afundă şi dispar în ceea ce înseamnă pragmatismul unei vieţi facile şi pe alocuri îndestulătoare cu diferite bunuri materiale, pentru oamenii pe care doar cantitatea nemăsurată în bani, acumularea de bunuri care trădează falsa bogăţie şi informaţiile prin care se manipulează conştiinţa le consideră a fi mult mai importante, ignorându-se ceea ce înseamnă profunzimea dorului de satul românesc. În aceste zile, ca şi în cele ce vor urma din Postul Mare, să invităm autorităţile locale, oamenii de afaceri, pentru ca exemplul regizorului Emir Kusturica să-l regăsim şi în viaţa satului gorjenesc, prin refacerea unui traseu turistic al mocăniţei pe axa BRÂNCUŞI!
Profesor dr. Vasile GOGONEA