Viaţa Spirituală – Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu ne povăţuieşte ca să nu ne bucurăm când lumea ne slăveşte, căci prin osanale Şi-a început Hristos calea spre cruce, să nu ne întristăm când lumea ne huleşte!

(+) Intrarea Domnului în Ierusalim (Dezlegare la peşte) Duminica a 6-a din Post (a Floriilor); Toate ale praznicului; Ap. Filipeni 4, 4-9; Ev. Ioan 12, 1-18 (Denie)
Intrarea Domnului în Ierusalim, denumită în popor «Florii», prevesteşte Învierea Sa şi este prăznuită, având menirea de a ne revela faptul că Iisus Hristos este Stăpânitorul vieţii şi al morţii şi Biruitorul veşnic al răului, iar, ca urmare, Sărbătoarea este o zi a bucuriei pentru că ea ne vesteşte biruinţa Mântuitorului Hristos asupra morţii lui Lazăr şi prefigurează biruinţa Lui asupra propriului Său trup mort. Aşadar, după învierea lui Lazăr din morţi (Ioan 11), mulţi dintre cei care au văzut minunea au crezut în Hristos, dar, în sinagoga iudeilor s-a hotărât uciderea lui Hristos şi a lui Lazăr, şi chiar dacă în această zi, ne împodobim cu flori şi ramuri înverzite, de fapt, este cea mai dramatică dintre sărbătorile Bisericii, iar, semnificaţia acestei sărbători pline de flori reiese chiar din contrastul celor întâmplate, când mulţimea care Îl aclamă pe Cel Care merge la moarte, tot ea îl va condamna! Intrarea în Ierusalim atinge cota absolută a dramatismului tocmai prin confuzia pe care o reprezintă mulţimea care scandează osanale cu aceeaşi frenezie cu care apoi va striga: «Răstigneşte-L!», ceea ce confirmă adevărul că avem în faţa ochilor inimii una dintre cele mai triste sărbători ale anului bisericesc! Deşi s-ar părea că toate întâmplările legate de ea reprezintă o bucurie, pentru că Iisus Hristos intră în sfântul oraş, fiind întâmpinat de mulţimea poporului pregătit să facă din El un lider politic şi care aştepta de la El biruinţa asupra ocupantului roman, acest lucru nu se regăseşte în durerea Mântuitorului! Prin urmare, toată prăznuirea aceasta, toată bucuria şi toate speranţele iudeilor se bazau pe confuzie şi pe neînţelegere, pentru că aceeaşi mulţime, care strigă «Osana, Fiul lui David!» (Matei 21, 9), adică, «Bucură-te, Fiul lui David», Fiul lui Israel, peste câteva zile se va întoarce împotriva Domnului Iisus Hristos cu duşmănie, cu o ură nemăsurată şi greu de explicat, cerând răstignirea Lui, de aceea, Dumnezeu ne povăţuieşte ca să nu ne bucurăm când lumea ne slăveşte, căci prin osanale Şi-a început Hristos calea spre cruce, să nu ne întristăm când lumea ne huleşte!

,,Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”!
Aşadar, în această zi a bucuriei, dar, totodată şi o zi întristătoare, după învierea lui Lazăr: «Mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel»! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: ,,Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”! Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui. Deci, da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta», iar, dacă Hristos intră în Ierusalim călare pe un măgăruş, nu pe un cal alb, s-ar părea că acesta este un gest de umilire, dar lucrurile stau tocmai invers, pentru că mânzul asinei pe care intră Domnul în Ierusalim a fost prorocit şi exprimă două lucruri care arată mai întâi că Iisus din Nazaret este Mesia cel aşteptat, şi apoi, că Mesia este creatorul lumii, deoarece mânzul neîmblânzit s-a supus fără împotrivire şi s-a lăsat încălecat de Hristos şi nu degeaba în Evanghelie se vorbeşte că Iisus Hristos a venit pe «mânzul asinei, fiul celei de sub jug», un amănunt care arată că asinul nu era îmblânzit, petrecând încă lângă mama sa. Deci, măgăruşul simbolizează omenirea răzvrătită care se va întoarce la Hristos şi se va supune iubirii Lui, iar, tâlcuirea sărbătorii ne arată că Dumnezeu ne povăţuieşte ca să nu ne bucurăm când lumea ne slăveşte, căci prin osanale Şi-a început Hristos calea spre cruce, să nu ne întristăm când lumea ne huleşte!

Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!
Măreţia şi dramatismul acestei sărbători ne mai arată că singura condiţie care poate transforma durerea omenească într-o grădină înfloritoare şi care poate da viaţă prin grija Lui Hristos este singura condiţie a unei societăţi echilibrate şi liniştitoare prin prezenţa Dumnezeului Celui viu, Cel Care pune conţinut veşnic în tot ceea ce este vremelnic şi nesigur! Putem vorbi despre jertfa Dumnezeului Care este atât de nobil, încât în faţa Lui nu există nici om mare, nici om mic, ci toţi sunt la fel de importanţi, iar, în leagănul iubirii, cele mai mici şi mai neobservate cuvinte pot fi atât de preţioase şi de importante, pe când cele mai măreţe fapte rămân adeseori neconsemnate în taina iubirii! Dacă poporul dorea libertate, biruinţă şi putere lumească, mai marii lui râvneau să stăpânească şi să învingă, dar, ca şi astăzi, ca întotdeauna, în numele cărora s-a concentrat toată puterea şi care cred că aceasta nu le va fi luată vreodată, nu rămân decât morminte ale putreziciunii! Dar, Mântuitorul Iisus Hristos, nu a manifestat nici o putere şi nici o autoritate, în sensul acesta lumesc, pământesc, de aceea, în mintea şi în sufletul celor care nu L-au înţeles, a rămas o Taină dumnezeiască! Domnul avea puterea să facă totul, putea să unească mulţimea care L-a întâmpinat cu atâta fast, să facă din ea o putere şi să primească o autoritate politică despre care s-au spus multe, dar, Mântuitorul a ales ca să rămână neputincios, neajutorat, vulnerabil şi a finalizat, în aparenţă, învins pe Cruce! Dumnezeu merge la moarte pe un drum de flori şi copiii Îi strigă salutul cuvenit doar împăratului: «Osana!», iar, mulţimea îşi aşterne cămăşile în calea Celui ce vine în numele Domnului şi ÎI numeşte «binecuvîntat», cu toate că Iisus Hristos merge la moarte. Poate că nimeni din această mulţime nu ştie ceea ce avea să se întâmple şi toţi credeau că Domnul a venit ca să strângă armată pentru a-i alunga pe romani şi cu toate că ei cunosc prorociile şi ştiu că Fiul lui David îi va înfrânge pe duşmanii Săi şi îi va pune aşternut picioarelor Sale, ei nu ştiu că această înfrângere nu este una a săbiilor, ci, una a iubirii vrăjmaşilor! În concluzie, Hristos ne-a lăsat viaţa drept moştenire şi ne-a învăţat că în afara iubirii, în afara pregătirii de a vedea în aproapele ceea ce avem mai de preţ din cele pământeşti, nu există nimic altceva! Prin aceasta, ne-a învăţat că demnitatea umană este atât de importantă, încât Dumnezeu poate deveni Om, fără a Se umili, ne-a învătat că nu există oameni neînsemnaţi, că suferinţa nu-l poate distruge pe om, numai dacă acesta poate iubi cu adevărat! Hristos ne-a mai învăţat că numai Dumnezeu poate îndestula adâncurile fiinţei omeneşti, că numai Dumnezeu poate semăna armonie, fiindcă Dumnezeu ne povăţuieşte ca să nu ne bucurăm când lumea ne slăveşte, căci prin osanale Şi-a început Hristos calea spre cruce, să nu ne întristăm când lumea ne huleşte!
Profesor Vasile GOGONEA