Când i-am promis ceva domnului Dan Puric, m-a străbătut un fior de împreună datorie şi responsabilitate, pentru că un asemenea om se află mai rar în zilele noastre, dar, dincolo de orice apreciere bazată pe cultivarea insistentă a pragmatismului şi de sublinierea mohorâtă a pesimismului, rămâne chipul emblematic al unui om care întreabă mereu sfinţii, dacă se împacă întotdeauna cu sfinţenia lor! Cartea aceasta minunată, intitulată «Lacrima iubirii», merită să fie citită de către românul care visează la ceva mai bine pentru viitorul apropiat şi la ceva mai relevant pentru trecutul îndepărtat, fără a avertiza inflexibil asupra unor controverse ocazionale şi fără a escamota perspectiva orizontului consensual! Domnul Dan Puric vorbeşte «despre adevărata putere a iubirii» cu dezinvoltura scriitorului de cuvinte şi cu măiestria actorului de dincolo de scenă, pentru că «Dragostea JERTFĂ» transcende ideilor care vin din cărţi, iar anii cei care îi preced au o cerinţă primordială care înseamnă studiul atent şi aprofundat al miezului cuvintelor…potrivite! Ştiu din propria experienţă că şcoala nu produce nici talente, nici oameni cu suflet deosebit, ci, oameni care visează la viaţă, însă, ea ne şlefuieşte abilităţile, ne responsabilizează, ne deschide noi orizonturi şi ne pregăteşte un viitor mai bun la care domnul Dan Puric visează, mai ales că orice formă de educaţie este o cerinţă fundamentală!
,,Aşa Te-am văzut eu, Doamne, în momentele mele de bucurie, de fericire, ca pe o LUMINĂ”!
În articolul de astăzi, mi-am propus ca să prezint povestioara sugestiv intitulată: «A murit iubind», mai mult ca o îngemănare a iubirii care ajunge dincolo de limitele morţii pământeşti, redată ca o întâmplare petrecută într-o zi de vară! Această povestioară care m-a impresionat profund, m-a ajutat să înţeleg că e bine ca niciodată să nu uităm de autoeducaţie, pentru că tot ceea ce înveţi în şcoală trebuie să reverşi în această lume într-un mod respectabil şi responsabil! Cele câteva pagini ale povestioarei m-au convins că mai întotdeauna, trebuie să deţii principii şi valori bine conturate şi să fii mereu în slujba frumosului care se regăseşte prin iubirea jertfelnică! Dar, Doamne, aş fi tentat să redau în întregime cuvintele acestei povestioare, însă, nu doresc să plagiez, ci, să metamorfozez cu propriile mele cuvinte solemnitatea care ocultează raţiunea meditativă şi mimează emoţia impulsivă! Domnul Dan Puric aduce în atenţie o întâmplare care se leagă de portretul tatălui domniei sale, poate ca o evocare a originilor sale gorjeneşti, când îşi aminteşte de faptul că avea «vreo opt ani când tata s-a întâlnit, într-o zi de vară, la terasa unui restaurant din micul sat de munte unde locuiam, cu un domn de rară distincţie» pentru că acest om care se numea Ionel Pop, era ginerele lui Iuliu Maniu, politician român, greco-catolic, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național-Țărănesc, deținut politic după 1947 şi decedat la 5 februarie 1953 în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei. Poate că felul deosebit de a fi al distinsului personaj l-a impresionat profund pe domnul Dan Puric prin cuvintele: «Fără să vreau, asistasem la întâlnirea unei alte lumi, a unei alte Românii, pe care nu aveam s-o mai întâlnesc niciodată!», pentru că regretul de a nu mai întâlni această lume se regăseşte chiar în «şcoala vieţii», despre care unii spun că este cea mai important! Referirea domnului Dan Puric se bazează pe cartea «Povestiri vânătoreşti», scrisă de acest distins domn cu numele de Ionel Pop. Dacă îmi este îngăduit, voi reda în continuare pasaje din această povestioară care defineşte şi completează ca un con de lumină titlul cărţii «Lacrima iubirii», pentru că domnul Dan Puric, lecturând la rândul său cartea «Povestiri vânătoreşti» este impresionat, mai întâi, de vânătoarea de cocoş de munte, un fel de «orgoliu al vânătorului de a avea în casă şi acest rar trofeu» care aduce înaintea ochilor minţii «acea clipă zguduitoare când inima care iubeşte sfidează moartea», mai ales că viaţa este un dar dumnezeiesc ce ne învaţă multe, dar, învăţăm din experienţe concrete şi credem că devenim ceva mai puternici!
,,Cred, Doamne, pentru că eu Te-am văzut! Dar nu cu ochii cei dinafară, ci cu cei de dinăuntru”!
Privit ca o personalitate excepţională, dar, propulsat prin cartea «Lacrima iubirii», cu toate la un loc şi cu fiecare calitate în parte, îl pot propune pe acest minunat scriitor, scenarist şi regizor de excepţie cu origini gorjeneşti, pentru a fi cetăţean de onoare al Municipiului Târgu-Jiu şi «Doctor Honoris Causa» al Universităţii «Constantin Brâncuşi» din Târgu-Jiu, ca o confirmare a faptului că această «luptă cu inerţia» ne apropie de o veritabilă comoară a creaţiei numită viaţă şi ne poate aduce multe învăţăminte, dar nu şi o paiteică (însufleţitoare n.n.) intersectare cu destinul! Vom reda în finalul naraţiunii noastre de astăzi, paragraful prin care surprindem o ultimă şi sfâşietoare vânătoare a domnului Ionel Pop, vânătoarea «cerbului în rut, cu ochii plini de dragoste către iubirea lui, cerboaica, iar el, vânătorul, cum nu putea să vadă minunea firii, căci privea nu cu sufletul inima îndrăgostită, ci, cu luneta puştii punctul nevralgic al vânatului…Cerbul se prăbuşi, dar o clipă nu privi de unde a venit moartea care i-a răpus mai mult decât viaţa, i-a ucis cântecul de iubire! Căzu mai întâi în genunchi, apoi într-o parte, respiră de câteva ori adânc, cu un cumplit oftat de despărţire şi rămase cu ochii mari şi ficşi spre iubirea lui, cerboaica. Speriată, ea, îl privea din desişul pădurii. Cerbul mai mugi o dată, apoi pleoapele mari se închiseră pentru totdeauna peste ochii lui ce trăgeau spre nemurire dragostea sa, icoana iubirii sale, cerboaica. O ultimă tresărire a sublimei lui morţi!…Atât. În rest, foşnetul trist al pădurii ca un suav prohod. Tresărirea aceea era tresărirea inimii lui. Ultima tresărire a iubirii ce-şi lua adio de la viaţă! Iar viaţa lui era dragostea. Murea cerbul, dar murea IUBIND!». Am redat acest paragraf, poate unul dintre cele mai frumoase şi mai pline de sensibilitate pe care le-am citit vreodată, ca o dovadă că orice talent deosebit are nevoie de artă şi de cultură pentru a progresa, iar, cartea domnului Dan Puric, atât de frumos intitulată «Lacrima iubirii», este un parcurs de aur al unor pagini de neuitat şi al unor cuvinte nemuritoare!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
