Prin decembrie 1996, într-un editorial cu titlul Ne mor poeții, regretatul Nicolae Manolescu deplângea plecarea / urcarea cu Scara la cer, la aproape șaizeci și unu de ani, a lui Marin Sorescu. Aceeași melancolie, funciarmente umană, am trăit-o și o trăim și noi, confrații columniști la plecarea unor scriitori gorjeni autentici, începând cu magistrul Titu Rădoi, apoi Artur Bădița, Ion Cănăvoiu, Tudor Voinea, Romeo Ionescu, Nicolae Diaconu, Viorel Gârbaciu, Ion Cepoi și Vasile Ponea, cel care, până mai ieri, era octogenarul altruist, redactorul-șef al revistei Caietele Columna, infatigabilul animator al cenaclului Columna.
Scriitorul Vasile Ponea credea în scrisul lui, ca și în scrisul altora, cu sinceritate, fără ipocrizie sau grandomanie, așa cum o atestă versurile și cugetările aforistice din cărțile lui. Editorial, Vasile Ponea a debutat cu poemele din cartea cu titlul Gânduri răstignite, fără a martiriza totalmente, ideatic, emoțional și stlistic, versurile. A continuat cu altele dintr-un tablou de intersecții, cu prudența lirică de a utiliza și valorifica Cuvinte în tangaj, ori… în balans, cum sunt cele din reflecții, editate la Clusium din Cluj Napoca, anul 2005.
Fără credința și tăgada din Psalmii arghezieni, a sporit, cu poemele din cartea cu titlu Fără tăgadă, zestrea sa lirică donată posterității cu Lespezi și safire, un alt florilegiu de teme și motive sugestive de factură neo-parnasian-simbolistă. În vervă creatoare, deloc narcisist-grafomană, poetul Vasile Ponea a făcut un popas antum La hanul dintre clipe, cu poeme pline de lirism jovial, servite de Ancuța de la Editura Rafet din Râmnicu-Sărat, din anul 2014.
A coborât apoi pe pământul smereniei cu cartea prin care scriitorul, mai ales poetul și autorul de aforisme Vasile Ponea, ancorează, spre amurgul existenței sale spiritual-estetice, în creația sentimentului teluric și metafizic religios. Cu altă carte, În degringoladă, apărută la Editura PIM din Iași, în anul 2020, scriitorul nostru vasluian și gorjean, ne oferea dimensiunea remarcabilă a vocației lui pamfletare, stigmatizând vicii sociale, politice și morale ale lumii dintotdeauna şi de pretutindeni.
Restrictiv biografic, nu prin operă, Vasile Ponea pare a fi un scriitor şaizecist. Opera lui ne permite o situare în timpul şi spaţiul literaturii noastre postbelice şi postdecembriste. Prin anii 1963 şi 1964 scria versuri erotice copleşit şi anonimizat de tardive reminiscenţe ale romantismului eminescian, mai mult pastişe, decât epigonice: Ca un sunet din tăcere,/Curge lin şi se-nfiripă/Amintirea dragei mele/Ca un foşnet de aripă. Ecourile din lecturile prea fidele, de cult eminescian, nu sunt concretizate în versuri epigonice, ci în cele definitorii, mai apropiate de evidente paştişe. Poetul are intuiţia, pe urmele faimoşilor şaizecişti din mileniul şi secolul revolut, a unor stimulente catalitice de imbold şi miracol arghezian şi blagian. El a traversat cu fluxul liric şaizecist, şaptezecist şi optzecist, dornic să se afirme plenar şi concludent în perioada literară a tranziţiei noastre decembriste, fără a se ralia la vreo orientare sau tendinţă lirico-filozofică, de la începutul noului secol şi mileniu.
Vasile Ponea s-a confesat astfel în Ceaşca de cafea, nr. 151-152, în mod concis şi convigător: Până la 70 de ani n-am simţit că sunt bătrân. Până la 75 de ani, n-am reuşit să mă înţelepțesc. Ce-o mai fi de-acum încolo?…Năzuiesc!… Destinul lui inclement nu l-a lăsat să continue opera din anii senectuţii octogenare, interogaţia finală şi răspunsul sceptic, dat de verbul Năzuiesc, fiind sugestiv şi concludent.
Ion Trancău
