Devine o misiune tot mai delicată şi mai dificilă să scrii despre cel mai mare poet național, Mihai Eminescu, dar, constituie mai mult decât o datorie sacră în ziua lui de naştere, deoarece se împlinesc 176 de ani de la nașterea sa, mai ales că începând din anul 2010 s-a instituit într-un mod firesc «Ziua Culturii Naționale» tocmai la 15 ianuarie, data nașterii «poetului nepereche» al neamului românesc! Nu ştiu dacă mai este necesar să amintim faptul că s-a născut la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani și a trecut în lumea veşnicei visări creatoare la 15 iunie 1889, la București. Mihai Eminescu, a impresionat și a uimit, cu opera sa, o lume întreagă, oameni de diferite stări sociale, chiar aparţinând altor neamuri, mai ales că poeziile sale au rămas actuale în mintea şi în sufletul multor generații, cultivând credință, nădejde și dragoste de glia străbună! Eminescu nu a fost numai un mare poet și prozator, ci și un strălucit ziarist, un publicist şi un analist deosebit al vieţii economice, sociale şi politice, dar și un mare spirit vizionar, un înaintevăzător peste veacuri, constatându-se cu îndreptăţire că poemele sale strălucite prefigurează vremurile cu «mii de ani lumină» ce nu se pot măsura prin arătările ceasului! Pe bună dreptate, Eminescu este considerat un simbol al culturii româneşti şi universale, cu o gândire filosofică profundă, un adevărat «Everest» al literaturii române, care va fi mereu viu şi trăitor neobosit în conștiința națională a neamului românesc.
„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând”!
Orice om cu o cultură respectabilă, poate constata că scrierile marelui poet au o profunzime filosofică de necontestat, izvorâtă din cultura germană, dar, şi din cea orientală, versul eminescian constituind o explorare a spațiului și timpului dincolo de existența materială, într-o dimensiune a viitorului îndepărtat în care omul nu numai că va atinge stelele cerului, dar va putea și comunica prin explorare cu acestea. De exemplu, inegalabilul poem «Luceafărul» ilustrează preocupările poetului pentru explorarea timpului şi spațiului, dar și a universului în complexitatea lui misterioasă! Eminescu a pus în evidență valoarea ființei umane, care nu poate fi evaluată mecanicist sau tehnologizant, oricâte mijloace și procedee s-ar folosi prin metode psihologice şi psihiatrice, mai ales că: „Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând”, subliniază cu acuitate marele geniu al creaţiei româneşti! Am subliniat de multe ori că Eminescu este un poet religios, după unii chiar mistic, arătând prin poeziile sale existenţa Lui Dumnezeu, a Domnului Iisus Hristos şi a Maicii Domnului, mai ales atunci când spune că Iisus este singurul cap care ne schimbă inima, fiindcă, ni s-a dat Evanghelia și ca o «pereche de ochelari» cu care să putem vedea istoria și evenimentele societăţii, așa cum sunt ele, nu așa cum se dorește a fi văzute de către puterile lumii acesteia. Aș putea spune că Evanghelia este singurul «organ de presă» de pe pământ care spune mereu Adevărul despre Eminescu şi despre evenimentele lumii pământeşti şi personajele lor. Pentru Eminescu, schimbarea inimii unui popor sau a unui om povârneşte temelia lăuntrică, puterea, oricărui cap străin ce ar dori să-l înrobească, pentru că un popor care nu citește «presa lui Dumnezeu», nu are acces la realitatea propriei vieți şi rămâne doar o gloată care se zbate dintr-o ficțiune în alta, doar mutând vărsarea de sânge din registrul unei idei în cel al ficțiunii care cutremură firea omenească! Marele Poet spune că: „Dumnezeu nu este nici pe pământ, nici în cer, ci în inima noastră”, de aceea: „Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc”, aşa cum ne spune Tudor Arghezi. Într-adevăr, Eminescu, nu numai că a dat o profunzime spirituală poeziilor sale, ci a avut chiar gânduri de călugărie când spune unui confrate: „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la «Românul», eu de la «Timpul», și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”, toate aceste cuvinte ilustrând mesianismul poetului! Tocmai de aceea, poezii precum «Înger de pază», «Rugăciunea unui dac», «Înger și Demon», scot în evidență preocuparea poetului pentru filonul poetic mistic, mai ales că parte din poemele sale întrec granițele unor creații literare, putând oricând să fie interpretate ca niște rugăciuni, aşa cum o face Părintele Iustin Pârvu! Chiar Papa Ioan Paul al II-lea, în 1999, înainte să viziteze România, a recitat în Piața «Sfântului Petru» din Roma, în limba română, poezia «Rugăciune» ca un actor de scenă religioasă!
„Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în față”!
Ca un critic vehement, Eminescu demască apucăturile decăzute ale românilor, în special ale celor aflați, vremelnic, la conducerea țării, fiindcă scopul poetului era să acționeze ca un «chirurg» care elimină «putrejunea bubei noastre naționale», astfel încât societatea să poată să-și însănătoșească mecanismul statului. Poetul se simțea nevoit să lovească în nulitățile politice, pentru ca ele să știe «că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici nu sunt în stare să le priceapă», prin aceasta, Eminescu atrage atenția românilor că trebuie să-și iubească țara, neamul și pământul, deoarece: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut, ci este mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară”! Pentru că în continuare poetul spune: „Noi avem trebuință, mai mult decât altădată și decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern național, serios și tare, să ne punem în pozițiune de-a putea exercita o acțiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întrețin în societatea noastră credincioșii și neofiții partidului zis liberal, nu se poate aștepta nici soliditate în guvern, nici pace și liniște în societate, nici putere în relațiunile noastre internaționale”, scria Eminescu în ziarul «Timpul», din data de 4 ianuarie 1889. În concluzie, Eminescu rămâne un simbol al geniului poetic, artistic şi ziaristic, prin opere ce continuă să inspire generații întregi, deoarece, prin versurile sale, care au o muzicalitate serafică, a transformat limba română într-o artă autentică, mereu conturând idealuri ce răsună până astăzi în inimile noastre! Moștenirea operei lui Eminescu este un testament al iubirii de patrie, al devotamentului față de idealurile cele mai sublime ale credinței că un popor își poate păstra demnitatea doar prin fidelitatea față de valorile morale, culturale și istorice păstrate de veacuri. Eminescu nu a fost doar un observator al realității, el a fost şi este un erou al zilelor noastre, a fost un sfânt, care emana lumină, a fost și rămâne un înger ce poartă de grijă acestei țări, un model de implicare, o stea călăuzitoare care ne amintește mereu că un popor fără memorie, cultură și moralitate este condamnat să se risipească în negura vremii! Prin gândirea sa filosofică, politică, socială, psihologică profundă, Eminescu rămâne în istorie, ca și un mare pedagog, pentru că spune: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în față ș-a recunoaște adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el folosește! Țara asta să fie românească sau să nu fie deloc”, scria marele poet cu multă sensibilitate! De aceea, Mihai Eminescu este mai actual astăzi ca niciodată, iar, în această zi de 15 ianuarie, suntem datori să onorăm cu cinstire moștenirea eminesciană și să ne amintim, cu drag și recunoştinţă de forța culturii în modelarea identității noastre, deoarece cultura este lumina care ne aminteşte de trecut, dar și inspirația profundă care ajută să privim spre viitor!
Profesor Vasile GOGONEA
