În Duminica a 29-a după Rusalii; Apostolul Duminicii a 28-a: Coloseni 1, 12-18; Ev. Luca 17, 12-19 (Vindecarea celor 10 leproşi); glas 7, voscr.10, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne dezvăluie faptul că vindecarea leproşilor a fost o lucrare concretă a milei Mântuitorului, pentru aceşti zece nefericiţi, suferinzi ai unei boli incurabile, care măcina trupul până la suprimarea vieţii. Trebuie să constatăm că Mântuitorul Şi-a manifestat milostivirea imediat şi n-a mai întrebat, ca în alte situaţii, ci, i-a trimis direct să fie văzuţi de preoţi, pentru a li se certifica vindecarea. Se cunoaşte că lepra era o boală neiertătoare şi contagioasă, motiv pentru care bieţii suferinzi erau obligaţi să trăiască izolaţi, în afara comunităţilor, iar când se deplasau, trebuiau să strige de departe: «necurat», «necurat!», pentru a fi ocoliţi de către ceilalţi oameni! Prin lucrarea Sa minunată şi prin milostivirea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus leacul împotriva leprei păcatului, dându-ne posibilitatea să ne vindecăm sufletele, vindecare ce este infinit mai importantă decât cea a trupurilor! Totuşi, respectând libertatea de alegere a oamenilor, nu sileşte pe nimeni să practice virtuţile cele binecuvântate, mai ales că întâlnim şi azi multe dintre păcatele cunoscute înainte de Întruparea Lui, unele chiar sub forme noi, mai perfide şi mai periculoase, mai viclene şi mai păguboase, ceea ce ne ajută să înţelegem că cei nouă interesaţi doar de cele materiale, pot fi întâlniţi pretutindeni, atât printre conaţionali, cât şi în rândurile altor neamuri cărora le-au insuflat modelul lor contagios de nerecunoştinţă! Desigur, samarineanul, singurul recunoscător care a mulţumit pentru vindecare, a insuflat, la rândul său, virtuţile cele mai alese, pe care le poartă bunii creştini din toate timpurile şi locurile şi pe care trebuie să ni le însuşim şi noi, cei de astăzi, pentru că Dumnezeu ne arată că multe şi mari sunt binefacerile revărsate asupra oamenilor, prin vindecările minunate săvârşite de Mântuitorul prin lucrările Sale pământeşti!
El le-a zis: ,,Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”!
Aşadar, în Duminica a 29-a după Rusalii, cu mintea limpede asumăm că această dureroasă soartă o aveau şi cei zece bărbaţi leproşi amintiţi în Sfânta Evanghelie, dar, auzind despre minunile şi despre marea iubire de oameni a Domnului Iisus Hristos, o sfântă nădejde le aprinde inima, când află că Fiul lui Dumnezeu trece prin acele locuri. Deci, textul Sfintei Evanghelii se rezumă astfel: «Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: ,,Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”! Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: ,,Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam”? Şi i-a zis: ,,Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit”!» (Ev. Luca 17, 12-19). În mod excepţional, Sfânta Evanghelie ne pune în faţă, această datorie înaltă faţă de cei care ne fac bine, mai ales că din învăţătura sfintei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt de la Dumnezeu, care în Atotbunătatea Sa şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi, oamenii! De aceea, pentru orice creştin, este o datorie sfântă recunoştinţa faţă de Tatăl ceresc, ca astfel să sporim şi mai mult legătura dintre noi şi El şi să ne facem vrednici de daruri tot mai multe şi mai bogate în plan spiritual. Creştinul trebuie să împlinească datoria mulţumirii şi a recunoştinţei din conştiinţă şi credinţă, ca pe una din cele mai înalte şi obligatorii porunci, ca expresie a inimii sale simţitoare, delicate, atente şi credincioase, ca un răspuns cu binecuvântări la binecuvântările şi darurile primite, pentru că numai Dumnezeu ne arată că multe şi mari sunt binefacerile revărsate asupra oamenilor, prin vindecările minunate săvârşite de Mântuitorul prin lucrările Sale pământeşti!
,,Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt”?
În derularea acestor aspecte, am putea spune că aceşti leproşi nu respectă întru totul protocolul pentru că stau departe, dar nu caută să se îndepărteze, dimpotrivă, L-ar vrea cât mai apropiat pe Domnul, printr-o rugăminte care-și găsește răspunsul imediat: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”, le spune Iisus Hristos, oferindu-le posibilitatea de a fi declarați vindecați. Căci, vindecarea de o astfel de boală, pe drumul pe care mergeau, ei constată cu toții tămăduirea, iar ca atare, unul dintre ei decide să se întoarcă pentru a-I mulţumi Lui Dumnezeu! Deci, vine la Fiul Lui Dumnezeu, cade cu fața la pământ înaintea Lui și Îi mulțumește, chiar dacă era samarinean! El venea dintr-o parte a Israelului care, din pricina vicisitudinilor vremurilor, își pierduse puritatea etnică și pe cea religioasă, dar, cu toate acestea, cel în cauză, nu renunțase la elemente care-i vădeau umanitatea. Domnul Iisus este bucuros de întoarcerea lui, cu toate că întreabă trist: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”, după care Domnul îi laudă credința dovedită! Desigur, îndepărtaţi din sânul familiei şi din societate şi trimişi în locuri pustii, nelocuite, leproşii erau obligaţi să se socotească nişte oameni morţi între vii. De aceea, la strigătul curemurător al leproşilor, Domnul Iisus se opreşte, ascultă şi-i priveşte cu dumnezeiască îndurare, când, pe chipul Său ars de soare s-au rostogolit lacrimile durerii şi ale milei dumnezeieşti! Fără să rostească vreun cuvânt sau să facă vreun gest, ca în atâtea alte cazuri de suferinţă omenească, ci numai prin simpla Sa Voinţă, Mântuitorul Hristos îi tămăduieşte pe loc de cumplita boală, pentru că în acea clipă, ca la o poruncă atotbiruitoare, durerile dispar, rănile se închid şi nici o urmă de lepră nu mai rămâne. Surprinşi cu totul, bolnavii se privesc cutremuraţi unii pe alţii şi cuprinşi de negrăită bucurie a unor oameni care înviază din morţi, aleargă spre preoţi ca să capete aprobarea că s-au vindecat de lepră, că pot intra fericiţi în sânul familiilor lor. În concluzie, s-ar putea crede că învăţătura acestei parabole vine să vorbească despre puterea de tămăduire a Lui Hristos, dar, cum orice astfel de naraţiune are în centru un mesaj moral, consider că acesta ar trebui căutat și evidențiat, mai ales că apodictic vorbind, întrutotul este vorba despre recunoștință, atât cea oferită, cât şi cea așteptată deopotrivă! Iar, dacă minunea este întotdeauna un fapt neașteptat, menit a face să învieze germenele bucuriei în sufletele care se ofiliseră din pricina suferinței, ceea ce urmează devine predictibil, mai ales că atunci când cineva îți face un bine, se cade să mulțumești, mai ales că întotdeauna e loc pentru a fi om, nu doar pentru că Mântuitorul Hristos ar fi așteptat aceasta, ci, pentru faptul că prin marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu ne arată că multe şi mari sunt binefacerile revărsate asupra oamenilor, prin vindecările minunate săvârşite de Mântuitorul prin lucrările Sale pământeşti!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
