Genialul sculptor Constantin Brâncuşi a pătruns pe deplin sensul şi semnificaţia unei sensibilităţi estetice din care se naşte frumosul care înnbilează viziunea lăuntrică a fiinţei umane, prin vizualizarea formei în devenire şi a devenirii artei moderne ca expresie a ordinii cosmic. Prin acest demers, artistul se transformă din creator artistic al meşteşugului tradiţional în vizionar teoretic. Astfel, arta clasică se dovedeşte o lume armonică sacralizată prin goliciune şi golită prin desacralizare, deoarece sculptorul Brâncuşi nu mai produce un ipostas public recognoscibil, ci o relație personală, fără a ne face să desluşim în ce constă ea și dacă este luată ca atare sau numai într-un sens ironic. Poate că regăsim, de această dată, expresia sacrului care prefigurează sensul operei, configuraţia sculpturii care este redată printr-un act de limbaj personal prin care exprimă ceva care dă impresia că nu mai reprezintă nimic și pe nimeni, dar, sugerează o narațiune personală ce nu se dezvăluie decât lăuntric. În acel moment, din fiorul trăirii sublime definită prin creaţia artistică adusă la numitor comun cu metafora cunoaşterii de sine, mintea este provocată de admirarea operei geniului, de meditaţia profundă înaintea acesteia. Invocarea sacrului printr-o meditaţie de bun simţ asupra unor frământări sufleteşti, pentru Brâncuşi este supusă unor principii legitime convertite în legi inexorabile. Revelaţia sacrului percepută de artist ca o stare a imaginaţiei care irumpe cu măsură şi vibrează ondulatoriu, degajă raze de lumină necreată asemeni unei galaxii în pulsaţie. O desfăşurare în spaţiu şi timp, mereu în devenire, face ca în Arta modernă să apară o tendinţă a dezvăluirii instantanee a infinitelor posibilităţi de întâlnire dintre lumina care străluceşte şi formele care se nasc din viaţa interioară alimentată de propria energie creatoare a unei forţe necreate! Reverberaţia spirituală a creaţiei brâncuşiene devine mai mult decât o înlănţuire succesivă de ritmuri dinamice, deoarece operele sculptate devin o invitaţie la pătrunderea forului lăuntric şi în acelaşi timp o manifestare a exteriorizării lăuntricului, o inserţie şi o penetrare a microcosmosului interior în spaţiul nemărginirii cosmosului galactic.
„Să uneşti toate formele într-o singură formă şi să o faci vie”!
Patrimoniul creat de Brâncuşi derivă din această viziune a formei sculptate, deoarece lucrările sale, prin liniile ipotetice şi succesiunea ritmică a suprafeţelor şlefuite excelează prin dinamica transcendentă care le animă ca o lăuntrică autodefinire constitutivă derivată din expresia formei ondulatorii, cea care dă viaţă unei lucrări sculptate! Pentru a surprinde cu gândul şi apoi cu dalta forma unică, vibrantă, din care se nasc toate celelalte forme, Brâncuşi caută îndreptările Lui Dumnezeu prin care trebuie: „Să uneşti toate formele într-o singură formă şi să o faci vie!”, pentru a pune în valoare acea formă constitutivă a artei care să devină izvor de lumină ce transformă materia în infinite ipostaze ale zborului spre înaltul cerului! În acest fel, însăşi forma care converteşte materia sculptată se configurează în puncte de iradiere a luminii cosmice! Brâncuşi ridică la cotele cele mai înalte strălucirea materiei, pentru că în ea pulsează inima tuturor lumilor posibile, iar, dacă omul depăşeşte azimutul trăit raţional şi conştient al nemărginirii, pentru el devine tot mai limpede că inima omului este parte lăuntrică din pulsaţia universului, pentru că reprezintă forma vie care dă viaţă tuturor formelor care se regăsesc în forma multifigurativă, polivalentă şi structurată într-o configuraţie formativă şi vibrantă a trăirilor artistului! La Brâncuşi, forma sculptată se dovedeşte a fi subiectul devenit obiect şi obiectul devenit subiect, prin sufletul care sensibilizează mâna artistului şi prin inima care păstrează ritmul vieţii şi devine izvorul luminii interioare din manifestarea galactică a radiaţiilor cosmice. Brâncuşi construieşte cu migală şi cu multă răbdare ceva care transcende unor scopuri estetice, pentru a configura propria sa teologie subiectivă născută din demistificarea sacrului! De aceea, inima omului este esenţa vie a Totului, pentru că Însuşi Dumnezeu este nemuritoarea Inimă a Lumii ce se manifestă prin Atotputernicia Creatorului! Înălţarea la Dumnezeu este Coloana prin care Infinitul apare ca o viziune lăuntrică asupra formei şi mai ales ca o modalitate artistică prin care Brâncuşi decantează estetic şi într-o formă plastică spiritual ortodoxiei prin care inima este centrul, originea, starea primordială şi spaţiul sacru al activităţii divine, al ordonării raţionale, pentru a fi totodată temeiul iubirii şi matrica inconfundabilă a tuturor formelor plastice rezultate din materia vie!
„Funcţia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii”!
Pe bună dreptate, genialul Constantin Brâncuşi spunea că: „Funcţia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii şi de a interpreta misterele Universului”, însă, pentru cei pregătiţi ca să le «vadă», sculptorul atrăgea atenţia în felul următor: „Nu căutaţi forme secrete sau mistere. Ceea ce vă dau este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până ce le vedeţi! Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut!”, iar, certitudinea unei astfel de viziuni lăuntrice asupra formei sculptate demonstrează că Omul îndumnezeit, Dumnezeu înomenit şi Iubirea divină pot fi configurate vizual, pot fi simbolizate ca trăiri şi pot fi trăite ca simboluri! În felul acesta, adâncimile firii umane pot fi înţelese, contemplate meditativ şi esenţializate prin recursul insistent la posibilităţile proteice cu valenţe estetice şi filosofice ale formei supreme numită Inimă Înălţată la Dumnezeu! Un lucru, cât se poate de adevărat, pentru că Inima este Templul lui Dumnezeu, care Îl poate cuprinde în întregime prin sensibilitate pe Creatorul Universului, poate chiar singura cale spre contopirea cu divinitatea şi cu milostivirea mântuitoare, adevărata iluminare şi exprimare a propriei lăuntricităţi până la a realiza, în propriul sine, Atotputernicia Lui Dumnezeu! De aceea, privitorul trăieşte experienţa lui Brâncuşi în deschiderea artistului spre arta modernă! Merită subliniat faptul că în cuprinsul Sfintei Scripturi, semnificaţia simbolului inimii este evidenţiată de 739 de ori în Vechiul Testament şi de 169 de ori în Noul Testament, subliniindu-se cu pregnanţă că inima este chiar omul lăuntric, omul vizibil, aşa cum este în realitate. Un asemenea crez mistic ortodox devine la Brâncuşi, însuşi crezul său artistic, cuprinderea mentală a sculptorului care va reda cu măiestrie unică şi inimitabilă o întreagă istorie a formei plastice, retrăind în sens aleatoriu modulările unor culturi de referinţă. În fine, pentru a intui misticul canon al formei totale care metamorfozează erele geologice, Brâncuşi extrage şi mântuieşte sufletul materiei care se regăseşte în palmele care şlefuiesc piatra, lemnul şi metalul din pământul făgăduinţei! Iar, dacă Mântuitorul Iisus Hristos, din iubire, prin jertfa Sa, i-a mântuit pe oameni, dacă inima Sa a bătut până la ultima suflare pentru ei, la rândul său, genialul Brâncuşi aduce mai departe prin jertfa şi creaţia sa forma lăuntrică ce reconfigureză întregul cosmos! În concluzie, iubirea sculptorului trebuie să fie una absolută, fiindcă el trebuie să sfinţească în materie sufletul uman şi să elibereze din materia brută forma specifică şi nudă ascunsă în materie, sufletul sensibil şi lumina dinlăuntrul ei. Ca întemeietor al artei moderne cu inflexiuni de sacralitate, Brâncuşi înalţă prin romboedrele «Coloanei Infinitului» însăşi condiţia mântuirii lumii la ceasul dreptei şi înfricoşăoarei judecăţi care transcende formei anatomice a inimii umane, mai mult decât o abstracţie inexplicativă şi inoperantă. În unele dintre lucrările sale, Brâncuşi introduce o anumită formă constitutivă a unei viziuni lăuntrice, chiar ca un element dinamic generator şi organizator al valorilor adevărului, binelui şi frumosului, «Kalokagathon», ceea ce înseamnă că predispoziţia artistului pentru înscrierea chipului uman într-o formă care sugerează inima, poate să-şi afle originea în viziunea asupra omului lăuntric şi isihast din ortodoxie.
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
