Învăţătura Preotului de mir – Biserica noastră de parohie seamănă cu Biserica Sfântului Mormânt – ,,Mergeți înapoi acolo unde M-ați întâlnit prima dată, acolo unde ne-am descoperit unul pe celălalt în intimitatea vieții de zi cu zi”!

Ca preot slujitor al altarului, de multe ori m-am gândit că biserica noastră de parohie seamănă cu Biserica Sfântului Mormânt, de aceea, trebuie să aflăm, cui aparţine Ierusalimul, un oraş central din Sfânta Scriptură, menționat frecvent, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, fiind capitala spirituală a Israelului, locul unde se află Templul lui Solomon, unde Iisus a predicat, a suferit și a Înviat, și este considerat sfânt de iudaism, creștinism și islamism, reprezentând un punct de referință esențial pentru istoria și credința umană! Din Vechiul Testament cunoaştem că Împăratul, Prorocul şi psalmistul David a cucerit orașul și l-a transformat în capitala regatului unificat al Israelului. Aici, Regele Solomon a construit Templul lui Dumnezeu, Primul Templu pe Muntele Moria, menționat ca un centru al închinării și al legământului lui Dumnezeu. Tot aici, aşa cum cunoaştem, a fost intrarea Triumfală a Lui Iisus în Ierusalim călare pe un măgar, aclamat de mulțime, înainte de Patimile Sale şi tot aici, Şi-a petrecut Iisus ultima săptămână, unde a fost răstignit, îngropat și a Înviat. De asemenea, Cincizecimea a avut loc aici, marcând începutul Bisericii creștine, centrul binecuvâtat fiind văzut ca locația aleasă de Dumnezeu pe pământ, un simbol al prezenței Sale, locul unde s-a împlinit planul de mântuire prin Iisus Hristos, ca să nu mai spunem că el apare în profețiile apocaliptice ca oraș al judecății și al Împărăţiei lui Dumnezeu. Aşadar, Ierusalimul nu este doar un spaţiu geografic, ci un simbol central al istoriei sacre, un oraș menționat de atâtea ori în scrierile sfinte. Tocmai de aceea, când în rugăciunile noastre se află Golgota şi Duhul Sfânt, atunci avem rugăciunea cea caldă pentru Ierusalim, chiar dacă rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se mişcă şi aleargă înainte, dar inima stă pe loc. O astfel de rugăciune este ca şi când ai trage de jos un clopot din turn, şi limba clopotului se mişcă încoace şi încolo, dar nu atinge clopotul care e mut. Aşa sunt toate rugăciunile din care lipseşte Golgota şi Focul Duhului Sfânt, pentru că rugăciunea nu trebuie să fie atât o larmă mare a gurii şi a buzelor, ci mai degrabă o aprindere, o grăire, o suspinare a inimii. Îndeosebi, noi, românii, avem rugăciunea buzelor, ca să înţelegem şi mustrarea Mântuitorului: „Neamul acesta cu buzele mă cinsteşte, dar cu inima este departe de Mine”, deci, rugăciunea care apasă în special vieţile noastre. Ca să ne întoarcem la Ierusalim, să mai spunem că minunile lui Dumnezeu înomenit alcătuiesc cele mai mari binefaceri materiale pe care și le poa¬te în¬chi¬pui omul, iar, dacă prin credinţă suntem legaţi intim de Dulcele Iisus, atunci nu ducem lipsă de nimeni şi de nimic. În comuniune iubitoare cu Domnul Cel Înviat, ne umplem de savoarea cerului şi înţelegem pe deplin cuvintele Sale, iar, din clipa în care ne hotărâm să-L lăsăm pe Dumnezeu și conștiința noastră să fie singurul nostru judecător, umbrele îndoielii cad peste ochii noștri! În acest fel, putem vedea și putem ști ce este păcatul – o faptă care neagă atât lui Dumnezeu, cât și celorlalți realitatea lor ca persoane, degradându-i prin convertirea lor în simple obiecte care nu există decât pentru ca noi să ne folosim de ele. Când vom fi înțeles aceasta, Ierusalimul din sufletul nostru se întoarce spre noi înșine, eliberându-ne de capcana acelor lucruri care ne țin prizonieri ai ignoranţei, ca să ne întoarcem înlăuntrul nostru și să ne aflăm față către față cu toate binecuvântările de la Dumnezeu! Când ucenicii Domnului trecuseră prin cele mai cumplite zile din viața lor, L-au văzut pe Domnul, acolo, în Ierusalim, înconjurat de ură, L-au văzut trădat, poate chiar ei înșiși L-au trădat prin slăbiciunea lor. De fapt, s-au predat somnului în Grădina Măslinilor și au fugit când Iuda și-a făcut apariția. Numai doi dintre ei L-au urmat de departe pe Domnul și Dumnezeul lor până la casa lui Caiafa, unde au șezut cu slugile, nu cu El, ca ucenici ai Săi. Unul dintre ei, Apostolul Petru, care a spus la Cina cea de Taină că și dacă toți ceilalți Îl vor trăda, el singur Îi va rămâne credincios, s-a lepădat de Hristos de trei ori. Deci, ucenicii au văzut Pătimirea lui Hristos, L-au văzut murind, iar, acum, Îl văd viu și stând împreună cu dânșii, mai ales că Iudeea semnifica pentru ei pustiire, sfârșitul a toată viața și nădejdea. Hristos îi trimite în Galileea şi le spune: ,,Mergeți înapoi acolo unde M-ați întâlnit prima dată, acolo unde ne-am descoperit unul pe celălalt în intimitatea vieții de zi cu zi, unde încă nu era nici o durere, nici o suferință, nici o trădare! Întoarceți-vă la vremea în care totul era nevinovat, cu posibilități nemărginite. Întoarceți-vă în trecut, adânc în trecut! Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le ceea ce Eu v-am învățat”. (Matei 28, 19-20). Deci, această întoarcere la Ierusalim este ca o întoarcere întru sine ce trimite la acea profunzime a trăirii, când am descoperit viața, când am cunoscut viața, când toți eram vii în Dumnezeu împreună cu ceilalți oameni! Din inima acestei oaze din trecut şi din prezent a Ierusalimului şi a Sfântului Mormânt, putem porni la drum, pregătiți să ne mărturisim păcatele și să avem nădejdea că Dumnezeu este împreună cu noi!
Preot Paroh Marin RUSU, Parohia Turcenii de Sus, Gorj