Ca preot de mir, slujitor al altarului, de multe ori le-am vorbim enoriașilor despre adevărata bogăție a omului, mai ales că fiecare dintre poruncile dumnezeieşti este o «doctorie» pentru apărarea şi păstrarea vieţii, căci, e de ajuns ca să ne întrebăm, dacă am dus noi la plinătate fie şi una măcar dintre porunci, la ora lui Dumnezeu, căci există anotimp și pentru eternitate! Să zideşti o casă şi o biserică este chiar destinul vieții noastre de preoți de mir, mai ales când observăm că există un plan remarcabil al lui Dumnezeu. Am început, întocmai cu creaţia lui Dumnezeu, fiecare pas ne-a costat eforturi mari, iar, acum, când locul pe care-l deţinem a devenit insuficient pentru noi, Dumnezeu ne-a dat un nou spaţiu pentru zidirea locaşului nostru. Priviţi zidirea acestui locaş în toate amănuntele lui ca pe o sarcină încredinţată de către Dumnezeu prin slujirea noastră! Multe persoane au venit într-un loc deja amenajat, însă nouă Domnul ne-a oferit privilegiul de a uni două procese: cel al rugăciunii liturgice şi cel, mai încet, al zidirii unui locaş din cărămizi, al unei biserici din cărămizi, construite cu pietre şi cărămizi. Iar noi, acum, facem răbdare pentru o vreme: poate pentru doi, poate patru, poate pentru mulți ani, însă zidim o casă şi ridicăm întru frumusețe această biserică. Omeneşte vorbind, eu aş începe cu ridicarea bisericii, iar apoi doar aş întreprinde pe cea a casei noastre, însă, noi nu suntem întru totul liberi, suntem legaţi de legi care conduc viaţa acestei instituții care este Însuși Trupul Domnului nostru Iisus Hristos și nu puteam să construim Casa fără Voia Lui Dumnezeu! Evanghelia este propusă spre învățătură și urmare pentru că în particular, îi spune duhovnicul fiecăruia ce are de făcut, de la caz la caz, iar, în principiu, pentru o vieţuire normală, sfaturile se raportează la poruncile care ţin de Tradiţia Bisericii. Cuvintele Evangheliei sunt adevărate, iar, dacă sunt adevărate şi probate, înseamnă că Hristos a zis: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine…”, iar, dacă noi avem încredere în aceste cuvinte, nu ne interesează ceea ce se întâmplă în zi de sărbătoare cu grădina noastră! Sunt aşa de multe lucruri despre care putem vorbi, dar pentru aceasta, ar trebui să fim ascultători, să ascultăm ce zice Biserica, pentru că Biserica este Trupul Lui Iisus Hristos şi Hristos este fără de greşeală! Prima armă a omului pentru apărarea Bisericii este credinţa fierbinte şi neclintită, prin care Dumnezeu, Care este Atotputernicul, întotdeauna învinge, căci diavolul înaintea Lui se teme şi tremură! Deci, să credem în cuvântul Evangheliei, care confirmă că dacă ne împotrivim diavolului, acela va fugi biruit! Deci, ia aminte, creștine, cât sunt mădularele adevărate ale trupului lui Hristos și ce fel de dragoste, pace, înțelegere, milostivire, compătimire și altele asemenea se cuvine să fie în ele. Întreabă-te, dacă aparții tu, oare, acestei sfinte adunări. Despre primii creștini se scrie: „Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 4, 32), căci, «Războiul nevăzut», cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul în renumita sa carte cu acelaşi nume, pe care v-o recomand să o citiţi, iar, Apostolul Pavel lămureşte zicerea: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Iar, dacă dușmanii cei nevăzuţi întreprind atacuri în fiecare ceas şi în fiecare clipă, suflete nevinovate sunt în pericol. De aceea şi noi, ca preoți de mir, să fim priveghelnici, nu la somn, ci la arme, la armele cele duhovniceşti! În această luptă Hristos nu ne-a lăsat fără arme, căci, duhovniceşti sunt şi armele împotriva răului. Putem enumera cinci arme, care constituie o desăvârşită panoplie duhovnicească sfântă: credinţa, rugăciunea, postul, smerenia şi Cinstita Cruce. Dacă vom folosi aceste arme, atunci vrăjmaşul va fi biruit şi se va împlini cu fiecare din noi acel cuvânt triumfător a lui Hristos: „Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer”(Luca 10, 18). În concluzie, putem aprecia că de multe ori avem impresia că viaţa duhovnicească şi intelectuală îşi au originea în trupul pe care-l primim de la părinţii noştri, însă, după firea lui, duhul nostru este cu totul altul. În măsura în care noi lăsăm acest duh să sporească în noi, ca slujitori ai altarului, trebuie să înţelegem că originea îi este în Dumnezeu. Vreau să spun că pricepem că el nu provine de la fire, ci, ne vine de la Dumnezeu, căci, fiinţa noastră cea adevărată începe prin existenţa noastră, adică, prin naşterea noastră în trup. Apoi, mai târziu, vine un moment în care rostim cuvântul «libertate» şi, după aceasta, ne rugăm: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pre Pământ”! Deci, împreună cu enoriașii, să strigăm către Tatăl Nostru cel veşnic, iată, cu adevărat, Singurul pentru care merită să trăim!
Preot Paroh dr. Iconom stavrofor Mina Minel VODOIU, Parohia Vladimir, Gorj
