Iancu de Hunedoara, Ioan Huniade sau Ioan Corvin (1407?-1456) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti, balcanice şi europene din veacul al XV-lea. Se cunoaşte că era fiul unui cneaz român din Ţara Haţegului, unde tatăl său, Voicu, fiul lui Şerb, curtean în slujba lui Sigismund de Luxemburg, a fost înnobilat de rege, datorită faptelor sale e vitejie în apărarea creştinismului, primind în 1409 domeniul Hunedoarei, cel care cuprindea cetatea şi aproximativ 40 de sate. Din fragedă tinereţe, Iancu a urmat cariera militară a tatălui său, fiind luat de regele Ungariei în serviciul regal în anul 1430 datorită calităţilor sale de foarte bun oştean. În următorii doi ani a fost în slujba ducelui de Milano, Filippo Visconti, unde şi-a însuşit cele mai noi elemente de tactică şi strategie militară pe care le va pune în practică mai târziu. A devenit voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456, desfăşurând o susţinută activitate diplomatică şi militară cu o pasiune intensă în anii în care Imperiul Otoman ajunsese la apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. Ca urmare, Iancu de Hunedoara a depus eforturi desebite pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciată şi a fost primul comandant de oşti din Europa care a reuşit să-l înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmed II, la Belgrad în anul 1456. Atacul otoman decisiv asupra Belgradului a început la 21 iulie 1456, după un asediu de aproape două săptămâni.
,,A CĂZUT COROANA REGATULUI, S-A STINS LUMINA LUMII”
După cucerirea Constantinopolului (1453), Imperiul Otoman condus de sultanul Mehmed al II-lea şi-a continuat expansiunea teritorială în Europa şi mai ales în zona Balcanilor, pregătindu-se să cucerească în cele din urmă Ungaria. Calea firească de urmat pentru oştile otomane a fost prin teritoriul Serbiei de azi, a cărei mare parte fusese deja cucerită şi se afla sub stăpânire turcească, dar, singura opoziţie reală în calea osmanlâilor era cetatea de frontieră a oraşului Belgrad, aflată la acea dată sub stăpânirea regatului ungar. Regentul Ungariei de atunci, Iancu de Hunedoara, având experienţa de peste două decenii de lupte împotriva otomanilor, se aşteptase la atacul turcilor şi se pregătise corespunzător şi îndelungat împotriva acestui atac direct. Asediul Cetăţii Belgradului s-a transformat într-o bătălie de mare importanţă strategică, în al cărei final Iancu a condus un contraatac fulgerător care a învăluit tabăra turcească, sultanul însuşi fiind rănit şi scăpând destul de greu cu viaţă din încleştare. În conştiinţa contemporanilor s-a spus atunci că «bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creştine», de aceea, în cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, obicei care s-a păstrat şi astăzi în lumea creştină. Iancu de Hunedoara reușise ca să mobilizeze în jur de 25.000 de luptători, dintre care 5.000 de mercenari au fost trimişi la Belgrad, pentru a întări garnizoana Cetăţii. Iancu a dispus apoi ca trupele sale să se concentreze la Seghedin, însă, nobilii Ungariei nu şi-au mai trimis efectivele de luptători, deci, steagurile, sprijinul esenţial venind numai din Transilvania. La acestea se adăugau trupe din Ungaria, Polonia, Cehia şi Germania, aşa că la 4 iulie 1456, armata otomană a început bombardarea Belgradului. Într-o confruntare directă, flota lui Iancu de Hunedoara a distrus flota turcească la 14 iulie, fiind, în acest fel, spartă blocada. După acest eşec relativ al otomanilor, asaltul general a fost ordonat de către sultan la 21 iulie 1456, acesta fiind respins de către apărători, în ziua următoare. Iancu de Hunedoara, cu oştenii săi, a reuşit să provoace otomanilor pierderi serioase, obligându-i să se retragă. În cadrul confruntării, turcii au avut în jur de 24.000 de morţi, cam toţi atâţia în timpul retragerii, iar 4.000 de musulmani au fost luaţi prizonieri. În mod surprinzător, creştinii au pierdut doar 4.000 de luptători. Din păcate, această victorie strălucită a fost umbrită de o epidemie de ciumă care s-a răspândit cu multă repeziciune, însuşi viteazul conducător Iancu de Hunedoara numărându-se printre victimele acesteia, la doar câteva săptămâni după terminarea bătăliei. El a murit la 11 august 1456 în tabăra de la Zemun. A fost înmormântat, în catedrala catolică de la Alba Iulia, lângă fratele său mai tânăr, Ioan, iar, în epitaful alcătuit de către Ioan de Capistrano, calugărul ostaș alături de care luptase și îi invinsese pe turci, va scrie: ,,A CĂZUT COROANA REGATULUI, S-A STINS LUMINA LUMII”. Poate ca un blestem al destinului, şi Capistrano a murit, la scurt timp după Iancu de Hunedoara, răpus de aceeași epidemie de ciumă.
,,Atletul-cel mai puternic-unic-al lui Hristos”!
Nu putem trece peste faptul că victoria obţinută a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului otoman înspre Europa occidentală pentru următorii 70 de ani, deşi turcii au mai avut şi alte incursiuni ulterioare. Belgradul a continuat să apere Ungaria şi implicit creştinătatea centrului şi vestului Europei de atacurile turceşti, până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul 1521. Voievodul Iancu de Hunedoara a fost numit ,,atletul-cel mai puternic-unic-al lui Hristos” de către Papa Calixt al III-lea într-o scrisoare datată din anul 1456, pentru victoriile sale din campaniile anti-otomane. Rolul covârşitor al lui Iancu de Hunedoara în stăvilirea înaintării otomane pe linia Dunării, în Europa de Est și Centrală, în prima jumătate a secolului al XV-lea, se caracterizează prin confruntări militare dintre lumea creștină, reprezentată de Ungaria, Polonia și Ţările Române, sustinute de Papă, și cea musulmană, reprezentată de către Imperiul Otoman. În aceste condiții, în lupta aprigă împotriva expansiunii otomane se ridică în primul rând, țările aflate nemijlocit în pericol de a fi cucerite: Ungaria și Ţările Române, ceea ce înseamnă că în fruntea luptei antiotomane de la mijlocul secolului al XV-lea se situează neînfricatul Iancu (Ioan) de Hunedoara, de numele căruia sunt legate ultimele mari încercări de a respinge turcii din Europa. Prin acțiunile sale militare și diplomatice Iancu de Hunedoara a reusit să oprească la mijlocul secolului al XV-lea ofensiva turcilor spre Europa Centrală, să apere statele de la nordul Dunării de cucerirea otomană și prin aceasta să apere și civilizația europeană, fiind un exemplu pentru lumea apuseană care se hărțuia pentru interese mărunte. Iancu s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată pentru merite deosebite, în anul 1409, de împăratul Sigismund de Luxemburg regele Ungariei. În contextul activităţii sale de voievod și guvernator, Iancu de Hunedoara și-a creat un imens domeniu, situat în cea mai mare parte în Transilvania unde avea mulţi vasali numiti «familiares», iar veniturile obţinute din dări, din minele și vămile situate pe domeniul său i-au permis să întrețină un corp de mercenari, pe care i-a angrenat în campaniile sale militare, mai ales că baza socială a lui Iancu de Hunedoara o alcătuiau nobilimea mică și oraşele, cărora le-a acordat o serie de privilegii.
Profesor dr. Vasile GOGONEA, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
