Pentru unii oameni, la început credinţa nu are maturitatea necesară, pentru că ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul ființei umane. Tocmai această credinţă de început este de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Creatorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic. Apoi, urmează treapta de mijloc a credinţei, în care omul nădăjduieşte în Dumnezeu, chiar şi atunci când totul pare lipsit de orice temei duhovnicesc. Dar, cu timpul, credinţa sporeşte şi se întăreşte mai mult, până ce atinge măsura desăvârşită a credinţei sfinţilor, când încercarea sufletului nu mai poate fi răvășită de nimic, iar, omul începe să trăiască din înțelesul cuvintelor Apostolului: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El!”, ca o dovadă în plus, că toată credinţa noastră nu este doar un fapt lăuntric, ci, oglindeşte întotdeauna vremurile în care trăim în calitate de creștini. Sfinții Părinți au arătat de nenumărate ori că în vremurile din urmă, creştinii nu vor mai putea purta asprimea nevoinţei ascetice, nici nu vor mai săvârşi faptele dumnezeieşti ale părinţilor din vechime, iar, cei ce vor izbuti ca să păstreze credinţa, vor primi mai multă slavă în ceruri decât părinţii care făceau minuni şi înviau pe cei morţi. Ca urmare, privilegiul epocii noastre este acela de a păstra plinătatea credinţei, iar un asemenea lucru presupune o măsură mai pronunțată a harului dumnezeiesc, decât aceea a părinţilor care înviau morţii, mai ales că acelaşi lucru îl exprimă şi cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”, un adevărat și minunat lucru, dacă oamenii vor izbuti să păstreze credinţa până la a Doua Venire a lui Hristos!
Fiecare om este doar o rază trecătoare în uriașa Lumină a Creației
Poate că nu realizăm cu deplinătate că Dumnezeu ne va judeca ţinând seama de generaţiile care se succed, de vremurile care se schimbă, cu precizarea că fiecare om este doar o rază trecătoare în uriașa Lumină a Creației, iar viaţa lui nu poate fi despărţită de viaţa semenilor! Așadar, dacă vremea noastră se caracterizează prin relativa îndepărtare de la credinţa dreptmăritoare, într-o societate secularizată, faptul că reuşim să păstrăm această credinţă, în ciuda apostaziei generale care ne înconjoară, este un lucru de mare însemnătate înaintea lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să fim hotărâţi de a trăi potrivit credinţei noastre, pentru că altfel pierim! Cartea «Apocalipsei» ne arată că nu ne este îngăduit a ne amăgi cu așa-zisa siguranţă a unei pretinse «stări de mijloc», de a nu fi nici om, nici neom, pentru că în zilele noastre asistăm la o creştere debordantă a răului care ne cuprinde pe toţi în valul mereu crescând al fărădelegilor! În calitate de creștini, se cuvine ca să ne angrenăm într-o altă dinamică a vieții, într-o mişcare menită să ne apropie, iar nu să ne îndepărteze de Dumnezeu, astfel încât, până şi răul nejustificat să ne fie un imbold spre săvârşirea binelui. Având și darul deosebirii, cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte, să ne gândim la cei care ne cer ajutor, fiind în mari necazuri şi în suferinţe. Până şi cele mai grele împrejurări, ne pot aduce folos duhovnicesc, însă, răspunderea pentru calea pe care o alegem este în întregime a noastră, fie că ne complacem într-o stare de lâncezeală duhovnicească, fie că ne angajăm în apropierea vieţii noastre de Dumnezeu! Un eventual răspuns la această dilemă vine în primul contact al omului smerit cu Biserica! Dacă cineva se dovedește ezitant în raport cu slujbele, cu atmosfera sau cu muzica bisericească, nedeprins cu lungimea liturghiilor și cu semnificația icoanelor, a tămâiei și a lumânărilor în viața de zi cu zi, atunci când intră în contact cu toate acestea, va rămâne fără emoția lor, deoarece, pe unele le va privi ca fiind lipsite de sens, iar, pe altele ca fiind inutile, deoarece, tainele care stau în spatele acestor lucruri exterioare, îi vor fi nesemnificative! Confruntat cu o îndoială vremelnică, lingvistică sau estetică, nu va ajunge să treacă mai departe și să descopere profunzimea trăirii emoționale a credinței! Pe omul nefamiliarizat cu Biserica, s-ar părea că nu îl convinge nimeni, pentru că nu îl cheamă nimeni la credință, nu are pe nimeni care să-i descopere credința și s-ar putea spune că nu e doar din vina lui!
Prin urmare, Dumnezeu nu Se ascunde și nici nu este nedrept
Fiecare dintre noi primim într-un moment deosebit al existenței, impulsul spiritual de a căuta sensul vieții noastre, iar, întâlnirea cu un om sfânt sau cu o situație deosebită, o nuntă, un botez, ba chiar un eveniment mai puțin plăcut precum boala, necazul sau moartea unei ființe apropiate, toate acestea constituie oportunități pentru a intra în contact cu Dumnezeu, iar, cel cu inima curată va începe, chiar din ceea ce vede, aude, simte la primul contact cu cele dumnezeiești, să caute cele mai adânci rezonanțe ale credinței și căutând cu sinceritate, va începe să afle unele răspunsuri la întrebările despre sensul vieții! Prin urmare, Dumnezeu nu Se ascunde și nici nu este nedrept, fiindcă descoperă tainele unora, ascunzându-le totodată altora, dar, Mântuitorul îndeamnă la un moment dat în «Predica de pe Munte»: ,,Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Matei 7,6). Ca urmare, un minim de bunăvoință din partea omului, un început de căutare e necesar, fiindcă Dumnezeu nu limitează libertatea nimănui, nu obligă pe nimeni să creadă în El și nici măcar să-L caute cu sârguință! Credincioșii care frecventăm biserica, toți suntem undeva, de la mijloc în sus pe scara valorilor, dar, dacă am fi sinceri cu noi înșine, am constata că nu avem situații în care nu vrem să auzim de Dumnezeu. Am dori ca El să existe, să ne mai mustre conștiința pentru diverse fărădelegi, pentru că mișcați în adâncul propriu, îndeplinim cu abnegație Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi, ne situăm, în diferite momente ale vieții noastre, în anumite situații când nu putem spune că scădem constant în calitatea credinței sau dimpotrivă, creștem constant! De aceea, noi suntem aceiași care, ori nu creștem în credință, sau, dimpotrivă, creștem însutit, ajutând și pe alții să crească duhovnicește. Este bine de văzut, în acest caz, ce anume ne împiedică să avem o creștere constantă, de ce aplombul sufletului nostru se umple uneori cu grijile vieții, chiar dacă le-am îndepărtat pentru o zi, mai ales că ne încearcă ispitele diavolești care vin din afara noastră! Unele sunt aruncate de alții pe tărâmul nostru, iar noi suntem nevoiți să le îndepărtăm, deoarece sunt impulsurile rele cu care ne-am născut sau am fost educați de părinți, școală, societate, iar, pe acestea trebuie să le îndepărtăm de mai multe ori sau în anumite cazuri să le dăm uitării, pentru a face în pieptul inimii noastre un locaș prielnic numai pentru bucuria credinței în Dumnezeu!
Profesor dr. VASILE GOGONEA
