Florin Saioc, pe numele său adevărat Florea Saioc, este un poet membru USR Craiova ce s-a născut în comuna Seaca, judeţul Teleorman, în anul 1931, ianuarie 27. Absolvent al Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” (prima serie) şi Redactor al Revistei “Viaţa Românească” (până în anul 1952). S-a stabilit ulterior în județul Gorj fiind adesea numit „maestrul gorjean” (locuieşte Tg.Jiu) rămânând o figură marcantă în peisajul cultural local şi naţional, fiind recunoscut inclusiv pentru rolul său istoric în descoperirea și promovarea marelui poet Nicolae Labiș în anii ’50. Este cetățean de onoare al comunei sale natale dar şi al municipiului Tg.Jiu. A scris numeroase cărţi şi a colaborat cu ziare şi reviste importante precum “Ramuri”, “Măiastra”, “Columna”, etc.
Volumul de versuri “Casa fără pereţi”, apărut la Editura Măiastra din Tg.Jiu în anul 2011 este o culegere de poezie cu tematică diversă (Teleormanul natal, familia şi cunoscuţii, personalităţi locale, dragostea, partidul comunist, politica, viaţa omului, dragostea pentru ţară şi popor, pentru limba românească/patriotism, propria persoană, etc.) grupată pe capitole. Cartea beneficiază de referinţe critice din partea a două personalităţi româneşti Gheorghe Grigurcu (“De remarcat că poemele lui Florin Saioc, deşi articulate reflexiv analitic, nu evită a se întoarce asupra celei mai generoase surse a creaţiei dintotdeauna: uimirea…”) şi Alexandru Balaci (“Poezia lui Saioc este şi o meditaţie permanentă asupra marelui spectacol al vieţii…”) pe coperta din spate.
Cea mai mare parte a poeziilor cărţii lu Florin Saioc este dedicată aproape firesc originilor sale şi locurilor în care s-a născut (“Zi de zi şi an de an / doru-mi pleacă-n Teleorman / şi se-ntoarce singurel / să mă duc şi eu cu el”) poetul realizând printr-o măiestrie rară şi un ta-blou al satului românesc specific acelor vremuri. Dar, tot în această carte, poetul surprinde însă şi transformările nefaste survenite ulterior în aceste locuri ca urmare a Industrializării României (“fum industrial trece peste lan / irigat pământul zilnic nu mai crapă / e-o toridă vară cum e-n Teleorman / am plecat cu o traistă şi mă-ntorc cu o mapă” sau “vremuieşte vremea ba să vremuiască / că e vremea vremii în tot Teleormanul / aşa mică-mi pare casa părintească / vremea-i linge leneş ţigla şi olanul”). Lumea din satul poetului este o lume rurală atemporală cu o înţelepciune şi o ironie anume specifică poporului român ce trimite cu gândul la romanul “Moromeţii” al lui Marin Preda. Figuri distincte ale literaturii române, atât Florin Saioc cât şi Marin Preda sunt amândoi originari din județul Teleorman fiind puternic implicaţi în istoria literară a secolului XX. Deși istoria literară nu a consemnat o prietenie strânsă sau detalii de culise despre întâlnirile lor private, punctele lor de contact au fost directe în efervescentul București literar al anilor ’50 fiind posibil să se fi şi întâlnit în Redacţia Revistei “Viaţa Românească”. Poetul Florin Saioc era deja redactor la această publicaţie din anul 1950 iar scriitorul Marin Preda era un nume important în redacția aceleiași reviste fiind numit şi redactor-șef adjunct al acesteia în anul 1952. În mod cert, cei doi au activat în același spațiu, au participat la ședințele de redacție și au selectat manuscrise împreună…
Remarcabilă este această asumare a trecutului său de către poetul Florin Saioc cu acceptarea condiţiei sale de ţăran român mult mai vertical şi mai nobil însă decât clasa politică a vremii sortită efemerului (“eu sunt ţăran dar unul ce credea / că-i mare domn mi-a zis că-s ţărănoi / el nu gândea sărmanul nu ştia / că vremea o să-l transforme în no-roi”)
Familia şi cunoscuţii apar în unele poezii ale lui Florin Saioc mai mult fugitiv, tangenţial şi în relaţie cu satul natal din Teleorman. Pentru că atunci când vorbeşte despre “fraţii săi”, poetul Florin Saioc are în vedere confraţii săi de acelaşi neam, aparţinători ai aceluiaşi unic, brav şi indivizibil popor român. Sunt fraţi dintr-o familie extinsă , risipită prin lume, pe care şi-i vrea aproape şi uniţi într-o aceeaşi simţire, cugetare şi credinţ, în-tr-o aceeaşi patrie română (“noi toţi vorbim o limbă / în felurite graiuri / o limbă româ-nească / şi dulce şi sonoră / din româneşti provincii / de pe române plaiuri / ni-i ţara între ape / rotundă ca o horă”).
Dragostea în poezia lui Florin Saioc nu este erotică şi nu este o dragoste în ac-cepţiunea obişnuită femeia din versurile sale putând fi chiar şi România, un alter ego că-ruia i s-a substituit în cea mai mare parte ori al cărui exponent se consideră adeseori. Dra-gostea lui Florin Saioc este un sentiment nobil şi rebel ce merge mână în mână cu patrio-tismul (“te-apucă şi ară, zideşte şi scrie / din zori în chindie nu-i vreme să stai buturugă / căci alţii din fugă te prind şi te-njugă”). De altfel, autorul cărţii se consideră obligat nu doar să trudească pe ogorul literar pentru bunăstarea patriei şi poporului din care provine ci să şi împrăştie lumina cunoaşterii pe care şi-a însuşit-o aşa cum reiese din versurile: “dacă-l vedeţi că umblă printre vetre / că murmură ceva şi se închină / zvârlind în el cu pietre, acele pietre / le veţi găsi mânjite de lumină” sau “eu sunt căutătorul negăsit / lu-mina mea de eu s-a tulburat / nemărginirea mea m-a marginit / eu sunt cautatorul cau-tat”). Poetul este prin urmare, prin creaţia sa, un învăţător, un Mesia venit în lume pentru a ilumina spiritele compatrioţilor săi români şi pentru a le trezi conştiinţa (“eu răstignit mai rabd o răstignire / că Domnul după jertfă avu puterea / să-mi dea pedeapsa unică – învierea” sau “iubiţi români aveţi întâietatea / treziţi-vă şi nu predaţi Cetatea / altfel, pă-mântul Ţării – eu mă tem – / va deveni durere şi blestem”)
Poezia devine pentru Florin Saioc o misiune sacră şi un crez poetic (“eu cred cum că există, există aprioric / în noi ceva profund nebiruit de soartă / literatura fără de spaţiu-timp istoric / se naşte moartea şi rămâne moartă”) şi, îmi permit să cred că, deşi nu am citit întreaga operă a lui Florin Saioc, “Casa fără pereţi” s-a dorit a fi şi un volum – testament al autorului. Justific aceasta prin existenţa în această carte a poeziei cu titlul “Un alt fel de testament” (“în versul meu eu integrez mereu / şi spaţiul şi timpul şi timpii mei ardenţi / istoria şi neamul şi bunul Dumnezeu / cu geografia ţării îmi sunt adiacenţi”) dar şi prin experienţa de viaţă pe care o transmite împreună cu regretul sau pentru clipele şi lucrurile irosite (“s-a prăbu-şit în mine frigul / şi-atât de iarnă –mi este mie / că vara n-o mai ştie gândul / şi vara nici n-o să mai fie” ori “că vreau să mai rămân cum sunt /destul de slab şi de cărunt / s-amân “regretele eterne” / cât timpul stă şi vremea cerne / cât lumea cânta şi petrece / cât timpul tot în colo trece”) Prin versurile sale, poetul devine etern, nemuritor, pe când omul obiş-nuit este sortit pieirii. Florin Saioc va rămâne în mentalul colectiv ca poet pe când Florea Saioc va dispărea din planul fizic (“tot neştiut de nimeni de două ori aş vrea / să mor întâi ca om pe urmă ca poet”).
Poezia cărţii “Casa fără pereţi” este o poezie militantă , mişcătoare şi foarte pro-fundă. Casa sufletului poetului Florin Saioc nu are pereţi pentru că îi invită şi îi aşteaptă pe toţi cei din jurul său, mai ales pe fraţii săi de neam român, să intre liber şi să ia din lu-mina sa (“casa mea nu are pereţi / fiindcă nu este zidită / când vreme destulă o să aveţi / veniţi s-o vedeţi povestită / vom scoate scaune pe bătătură / vă voi pune în pahare să beţi / şi vom privi noua arhitectură / a casei mele fără pereţi”). În acelaşi timp, casa fără pereţi a lui Florin Saioc ar putea fi însăşi poezia sa lipsită de canoane literare şi deschisă citito-rului, exprimată printr-un limbaj ce aminteşte de folclorul românesc şi cu motive simi-lare uneori. Poezia cărţii este o poezie modernă prin construcţie (amintind de poezia lui Marin Sorescu), lipsită de punctuaţie sau de alte constrângeri (titlurile au literă mică, apar neologisme ori expresii din alte limbi şi domenii spre exemplu “dolce farniente”) dar care, în acelaşi timp, păstrează elemente vechi precum suprimarea vocalelor în construcţii ca “e-n” în loc de “e în” ,“ că-s” în loc de “că îs” ori “doru-mi” în loc de “ dorul îmi”, etc.) Această suprimare este frecventă în poezia eminesciană, spre exemplu, dar poetul Florin Saioc nu are nici pe departe vreo legătură cu opera acestuia. Acest aspect este surprinzător pentru un poet român mai ales absolvent al Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”…În acelaşi timp, utilizează şi regionalisme ori arhaisme (“Bălmăjitor”, “otâncit”, “chindie”, “căpăstru”, etc.) în textele poetice însă doar atunci când situaţia o cere pentru a realiza un anume umor prin antiteză. Amestecul acestor registre de limbaj este savuros şi nu deranjează sporind farmecul lecturii. Prin urmare, Florin Saioc, se dovedeşte a fi în mod cert un poet al satului românesc arhaic, sănătos şi cu o inteligenţă poetică anume care scrie o poezie cerebrală şi măiastră, înnăscută nu însuşită, un om cu un har poetic deosebit.
Extrapolând (iertată fiindu-mi îndrăzneala!), l-aş putea numi pe Florin Saioc un fel de Brâncuşi al poeziei româneşti (care “ s-a apucat fără burghiu şi fără de daltă / şi a găurit cerul până în partea cealaltă”) prin dăruire şi patriotism prin acceptarea şi înnobilarea rădăcinilor sale, prin frumuseţea simplităţii creaţiei sale şlefuite până la esenţă şi perfecţiune. Depinde numai în ce fel priveşti lucrurile…
Prof. Mariana Bendou, Scriitor membru LSR, Jurnalist membru AJRP
