Într-o societate în care se vorbeşte cu un cinism demagogic desuet despre socializarea pe canale construite artificial, singurătatea poate fi privită ca o afecțiune a însingurării, ca o veritabilă anomalie a comportamentului uman! Chiar dacă opiniile sunt împărţite prin detaşare tematică, să precizăm că un gânditor profund ca Seneca spunea că: „Singurătatea este pentru spirit ceea ce hrana este pentru corp”, pe când un gânditor contemporan spune că singurătatea este cea mai cruntă sărăcie, deoarece: ,,În acest punct se despart drumurile oamenilor, adică, dacă vrei să dobândești liniștea sufletească și fericirea, atunci fii credincios, dar dacă vrei să fii un apostol al adevărului, atunci cercetează!” (Fr. Nietzsche)! Aşadar, nu trebuie să ne temem atunci când suntem lipsiți de oameni, căci nu suntem singuri! Singur este cel care nu știe de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toți oamenii prieteni. Unul ca acesta și într-o tovărășie cât se poate de numeroasă, va spune, cum spun și acum unii: Mă plictisesc! Nu știu ce să mai fac. Toate mă plictisesc şi mă fac apatic! Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, un fel de cenușă fără foc, precum cuvântează Mitropolitul Nicolae Velimirovici! Toate opiniile exprimate, ca şi cele pe care le-am amintit, ne fac să ne întrebăm stăruitor în legătură cu cauza care face chinuitoare singurătatea, când ea constituie de multe ori şi un moment de meditaţie profundă! Pentru a înţelege mai bine care este rolul singurătăţii în viața noastră, va trebui să avem în vedere premisa că omul a fost creat de Cel Atotputernic spre a fi o ființă socială, ferită de izolare, căci Sfânta Scriptură ne aminteşte următorul aspect: «Și a zis Dumnezeu:,, Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui”» (Facere 2,18), ceea ce înseamnă că încă din primele momente ale existenței omului, Creatorul său S-a și gândit la efectele singurătății asupra lui, protejându-l de ea!
,,În acest punct se despart drumurile oamenilor…”!
Cu toate că ne place să spunem că astăzi trăim într-o societate în care oamenii par să se afle în comuniune cu semenii lor prin intermediul diferitelor mijloace și metode sofisticate, în mod paradoxal, tot mai mulți dintre noi se plâng de singurătate, pentru că nu multitudinea prietenilor virtuali şi prea depărtaţi de noi, ne vindecă de această boală a lumii contemporane, nu doar numărul, uneori impresionant, de contacte telefonice aglomerate în agendele noastre ne scapă de ea, deoarece, mult mai importantă rămâne calitatea morală a prietenilor şi a interacțiunilor inițiate cu ei, mai ales că dintr-o asemenea perspectivă, înțelegem că singurătatea nu se referă doar la izolarea fizică de alți oameni, în situaţia în care unii se simt singuri, deși au alături familia, colegii, vecinii şi aşa mai departe. Ca să nu mai spunem că în aglomerările urbane de milioane de persoane, parcă tot mai mulţi resimt acut fiorul însingurării! Dar, mai există şi o altă categorie de persoane care-și asumă singurătatea prin isihasm şi o îmbrățișează cu dăruire, ca prin ea să ajungă mai repede în comuniune cu Dumnezeu. Într-un cuvânt, putem aprecia faptul că unii oameni își doresc să trăiască în singurătate, fără deosebire de sex, vârstă sau profesie, iar, alții suferă cumplit din cauza ei! Din această cauză, psihologii au delimitat clar cele două ipostaze ale controversatului fenomen: despre singurătate se poate vorbi atunci când omul se simte nefericit, pur şi simplu, pentru că este singur, iar despre imaginea solitară se poate vorbi, atunci când persoana cu simţ romantic, iubeşte starea de a fi singură. Mult mai îngrijorătoare se dovedeşte suferința celor care trăiesc înconjurați de mulţi semeni, dar, au impresia că nu aparțin unui anumit segment de comunitatae, fiindcă nu-i iubește nimeni, din cauză că viața sau problemele lor nu-i interesează pe ceilalți, simţindu-se excluși social. Poate că merită amintit faptul că în ultimele trei decenii, în ţara noastră, ca şi în întreaga lume, a crescut considerabil numărul autiştilor, a persoanelor care pierd orice legătură cu viaţa reală bulversantă şi fremătătoare de zi cu zi! Uneori, poate că mulţi dintre aceştia au trăit astfel de simțăminte contradictorii, fiindcă o serie de cercetări psiho-patologice au ajuns la concluzia că starea de singurătate are urmări nu doar asupra sufletului uman, ci și asupra trupului, asupra verticalităţii corpului! Iar, studiile arată că ariile cerebrale responsabile cu excluderea socială sunt tocmai cele care procesează durerea şi îmbolnăvirea trupului!
„O viață individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea pentru ca am devenit solitari!”.
În ultima parte a incursiunii noastre pe tema singurătăţii, vom pune un mare accent pe singurătatea asumată, deoarece, avem în calendarul nostru mulţi sfinți care s-au afundat în meditaţia singurătății. Pentru că pustnicii, căci la ei ne referim, iubeau singurătatea, dar nu din pricina egoismului sau a incapacității de a socializa, ci pentru faptul că respectiva stare îi ajuta să intre mai ușor în comuniune cu Dumnezeu, făcându-se utili societății prin rugăciunile necontenite înălțate către Milostivul Dumnezeu, dar, şi aceştia, căutau chinoviile, simțind nevoia comuniunii cu ceilalţi. Edificatoare în acest sens ne apare viața Sfântului Antonie cel Mare, însă, mult mai impresionantă este cea a Sfântului Onufrie Egipteanul, care este pomenit la 12 iunie, pentru că a pustnicit şaizeci de ani, fără a vedea fața vreunui om, dar permanent se ruga pentru necazurile și ispitele semenilor din lume! Acest lucru dovedeşte că omul în singurătate, Îl descoperă mai uşor pe Dumnezeu, dacă se roagă cu credinţă, mai ales că Sfântul mare teolog român, Dumitru Stăniloae consideră că: „O viață individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea pentru ca am devenit solitari!” (sic!!), ceea ce înseamnă că singurătatea fără Dumnezeu este cu adevărat un refugiu personal, pe când cea trăită cu și în Hristos Domnul, ne apropie tot mai mult de Dumnezeu! În singurătate, credinţa vindecă toate neliniştile noastre, mai ales atunci când ne punem şi marile întrebări despre noi înşine, despre existenţă noastră ca fiinţe cugetătoare, despre lumea aceasta plină de contraste şi de tensiuni globale, când nu găsim răspuns rezonabil! De altfel, toate minunile pe care le-a săvârşit Iisus Hristos sunt pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos ca să aibă viaţă veşnică de-a dreapta Domnului! Singuri sau în comuniune, pe Iisus Hristos Îl putem cunoaşte astăzi prin rugăciune, prin conversaţia cu El, prin invitaţia pe care I-o adresăm ca să intre în vieţile noastre! Numai în Biserică ne desfăşurăm cultul învăţăturii noastre despre singurătate, aici simţim că depăşind însingurarea, începem să mergem pe Calea Împărăţiei Lui Dumnezeu, fiindcă cerul este pe pământ, că noi pământenii ne ridicăm spre cer, mai ales atunci când Hristos Domnul coboară Duhul Sfânt la Sfânta Liturghie şi este prezent pe masa Sfântului Altar, pentru că Lui ne închinăm şi Lui Îi slujim, precum străbunii noştri au ştiut să I se închine şi să-L slujească! Pentru orice creştin, pentru cel ce cunoaşte învăţătura adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu, nici singurătatea nu mai este patima vieţii, ci continuarea ei în veşnicie. Cel care crede în El şi face Voia Lui are viaţă veşnică, iar, pe noi trebuie să ne preocupe mai puţin singurătatea, şi mai mult însingurarea omului, pentru că luând aminte la viaţa de dincolo, capătă interes şi viaţa de aici în comuniune. Ne-o spune viaţa noastră de creştini, şi mai presus de toate, ne-o spune Domnul nostru Iisus Hristos, Stăpânul vieţii noastre! De aceea, trebuie să ştim că adevăratul credincios, în viaţa duhovnicească, nu stă pe loc singur, căci starea pe loc e deja o cădere, ci, el caută să urce tot mai sus în luptă cu sine însuşi, ca să nu cadă în deznădejde, ci, să fie în orice moment smerit şi înduhovnicit, fiindcă Iisus Hristos ştie în orice moment ceea ce facem noi singuri. În concluzie, să ne aflăm în orice moment în rugăciune, să ne întoarcem toţi la Hristos, la Mângâietorul celor întristaţi şi însinguraţi, să nu ne cadă greu că ne plecăm genunchii înaintea Celui Atotputernic şi să ne deschidem inima înaintea Mântuitorului lumii. Dincolo de orice apăsare a singurătăţii, să ne facem sufletul nostru sălaş Lui Hristos, unde va veni cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt pentru a întări viaţa noastră în comuniune!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
