Volumul de versuri Strigătul din oglindă al poetului Mircea Bârsilă reprezintă una dintre cele mai profunde şi tulburătoare incursiuni lirice în universul interior al omului aflat la vârsta bilanţului existenţial. Apărut în anul 2026, în colecţia „Magister” a Editurii Limes din Cluj, volumul aduce în prim plan mai multe teme corelative valorificate liric într-o modalitate ce constă, așa cum a remarcat Adrian Alui Gheorghe, într-o originală aglutinare a expresionismului și suprarealismului: tema identităţii și cea a timpului ireversibil, tema exilului interior, a iubirii și cea a confruntării cu propria imagine reflectată în oglinda memoriei şi a conştiinţei (etc).
Încă din titlu, Mircea Bârsilă propune o metaforă puternică: oglinda, care nu este doar un obiect care reflectă chipul exterior, ci și spaţiul unei confruntări dramatice cu sinele. ). În poezia Spre seară, oglinda – din care dispare imaginea femeii iubite – „nu mai înțelege absolut nimic/ din nadirele sale tot mai adânci și mai clare”. Menirea ei continuă și după ce a fost aruncată la vechituri: „Într-o oglindă ajunsă, în podul casei, la vechituri,/ niște animale inexistente sapă unul în altul cuvinte” (Acteon).
Strigătul sugerează o stare de nelinişte, de revoltă sau de spaimă în faţa adevărurilor pe care timpul le dezvăluie. În poezia domnului Bârsilă, oglinda capătă valoare existenţială, devenind locul în care omul descoperă fragilitatea propriei fiinţe: „O, bunii mei prieteni, din ce în ce mai puţini,/ mai trişti şi mai neadevăraţi, sunt dimineţi/ când nu am curajul să mă trezesc, după cum în unele/ nopţi mi-e teamă să mai adorm. Prefer să stau/ la masa de scris şi să beau până când mă fac mic – mic/ lângă pahar. Lângă piciorul lui de cocoş – unul dintre cocoşii lui Petru!” (Elegie).
În spiritul existențialismului (sartrian), Mircea Bârsilă are în vedere, în versurile sale, fiinţa în evoluţia ei în timp, ea, evoluția, stând la baza tuturor fenomenelor, adică a tuturor apariţiilor ce au loc în lumea interioară şi exterioară, şi unele şi altele fiind perfect obiective. De asemenea, autorul aduce în viziunile sale lumea existenţială, cu feluritele ei „fiinţări”: omul, pământul, soarele, dar şi tradiţia creştinească a lucrurilor şi a ritualurilor: „Şi respiraţia creştinească a lucrurilor, bunătatea şi frica lor/ când cineva din casă este pe moarte: unde voi fi citit/ despre obiceiul mireselor de a păstra o bucățițică din cozonacul la nuntă, în lada de zestre, pentru a lua-o în mormânt.” (În mod sigur.)
Dincolo de dimensiunea autobiografică şi existenţială, cartea dezvoltă o amplă reflecţie asupra esențialului constituient al existenței umane: sacrul. Divinul triunghi isoscel, întunericul întors pe dos din valiza de voiaj a fiecărei flori, morții familiei, Luntrașul Caron care, obosit și bătrân, confundă râul Motru (în care se scălda autorul în copilărie ) cu Stixul, sunt elocvente reprezentări de tip sacral, cum este, pe de altă parte, și rechinul ilustrând, în acest registru tematic, celălalt versant de care depinde ambivalența sacrului: „Era un pian acolo în casă,/ iar numele celor morți amirosea a costreie./ Întunericul – întors pe dos – din valiza de voiaj a fiecărei flori./ În loc de frunze, amintirile au aripi de femeie.// Un inel era Natura,/ înscris în divinul triunghi isoscel/ și trăgeam cu arcul înspre moarte/ prin acel imens inel.// Era un pian acolo în casă/ și o pictură cu o fată călare pe un rechin./ Și, într-o zi, un domn cu joben a cumpărat fata/ cu un kilogram de cuvinte și câțiva metri de vin.// Vrăjit de povestirile din „Odiseea”, mă simțeam călătorind, într-o corabie, spre mine./ Era un pian acolo în casă -/ și, din lanțul legat de vișin, izvora un câine” (Era…).
În multe poeme este sugerată ideea că lumea invizibilă ascunde o realitate transcendentă. Ion Popescu-Brădiceni afirmă, într-un material critic privind această carte, că autorul trăiește o autentică „nostalgie a Fiinţei”, identificând în poezia domnului Bârsilă o permanentă aspiraţie către originar, către unitatea primordială pierdută. Ca fiinţă aflată între două praguri – naşterea şi moartea – omul încearcă să se bucure de sensul profund al existenţei sale pe care și-o asumă, în codul unui optimism protector, din perspectiva eternității. Această dimensiune spirituală apropie creaţia poetică a domnului Mircea Bârsilă de reflecţiile lui Mircea Eliade asupra raportului dintre sacru şi profan. Realitatea cotidiană este transfigurată poetic şi capătă semnificaţii simbolice, iar obiectele, peisajele şi întâmplările banale devin semne ale unei ordini superioare. În multe texte, Dumnezeu nu apare explicit, ci este sugerat prin absenţă, tăcere sau nostalgie. Tocmai această discreţie conferă volumului profunzime şi autenticitate.
Una dintre coordonatele fundamentale ale acestei cărţi de versuri este meditaţia asupra timpului. Autorul, prin subtilitatea cuvintelor din versurile sale, foloseşte problematica metafizică în care predomină conceptul fiinţei, reuşind să creeze „poeme filosofice” , care pot fi descifrate doar de intelectualul avizat.
Poetul surprinde procesul îmbătrânirii nu doar ca pe o realitate biologică, ci şi ca pe o experienţă spirituală, iar eul liric constată că propria viaţă pare a fi ocupată de un străin – imagine simbolică a transformării interioare, dar şi a distanţei dintre omul care a fost şi cel care a devenit: „Și vezi că propria-ți viață este/ O casă mare – ajunsă în declin/ Și unde locuiește, acum, un străin/ Ce nu se dă-*napoi să te deteste,// Trăgând, la geam, din lulea, adânc și rar:/ O lulea de vișin cu vârf de chilibar”(Strănul).
Revoltat de grăbita trecere a anilor („Pasăre/ sunt: o pasăre cu gâtul întins aproape tot timpul spre țipăt”), poetul receptează procesul îmbătrânirii ca pe o experienţă inevitabilă, iar perspectiva poetică asupra efemerității vieții aminteşte, sub multe aspecte, de acele creații poetice moderne în care timpul este perceput ca o forţă destructivă, dar şi ca un factor al cunoaşterii. Omul înţelege adevărul despre sine tocmai prin experienţa degradării şi a limitelor propriei existenţe. Adesea, sentimentul apropierii sfârşitului generează o atmosferă crepusculară: „Iată-mă, în zbor invers, pe un fluture de noapte/ hulit de copiii orfani și de toate văduvele de la țară./ Nu are frâu și nici manete în felul acelor vehicule pe șenile./ Un zbor similar coborârii, în vis, pe o scară” (Zbor invers). Din lecturarea cărţii remarcăm faptul că aceasta este dominată de melancolie, metafizică dar şi de conştiinţa unei existenţe aflate la capătul unui lung drum interior.
O altă dimensiune esenţială a cărţii Strigătul din oglindă este tema exilului interior. Poetul nu descrie un exil geografic, ci unul spiritual. Personajul liric se simte exilat din propria-i tinereţe, din propria-i certitudine şi chiar din propriul său corp. Această stare este exprimată prin numeroase imagini ale dedublării şi ale rupturii interioare. Omul trăieşte simultan atât în prezent, cât şi în memoria trecutului, într-o oscilaţie permanentă între ceea ce a fost şi ceea ce a devenit. Autorul explorează cu subtilitate sentimentul înstrăinării fără a cădea în lamentaţie, dimpotrivă, discursul său păstrează luciditatea unei conştiinţe care încearcă să înţeleagă sensul transformărilor existenţiale: „de parcă a muri e cum ai fi cuprins pe totdeauna/ de floarea unui crin – un crin imaginar – în sine” (Toate nodurile). Astfel, poezia devine un instrument al cunoaşterii şi al reconcilierii cu propriul destin.
Poesisul domnului Mircea Bârsilă se remarcă printr-o sinteză originală între imaginarul rural şi reflecţia culturală. Aşa cum observă poetul și criticul literar Mircea Petean, lirismul autorului izvorăşte din zonele adânci ale psihismului, îmbinând elemente ale unei ruralităţi ancestrale cu referinţe culturale rafinate (exemplu: Luntraşul, Incantaţii, La vară, Lostriţa, Vinul din pahare, De la o vârstă la alta etc). De altfel, imaginile poetice oscilează între concretețea ancestrală a satului şi felurite simboluri ale „culturii majore” asigurând textelor, în consecință, o densitate aparte. Limbajul folosit de autor este elaborat dar păstrează farmecul – „retranșat”, cum observa criticul literar Gheorghe Grigurcu – al expresiei tradiţionale şi al sensibilităţii arhaice: „Și sângele mi-a fost tradus, printr-o magie,/ în limba altui sânge – mult mai elevat:/ de vultur, de lup sau de cerb tretior/ alergând printre tufișurile de pe muntele Ararat” (În sfârșit). Multe dintre poemele volumului pot fi citite ca meditaţii asupra sfârşitului şi asupra destinului uman. Este vorba despre o poezie a maturităţii şi a lucidităţii creative a unui valoros autor traversat de cultură, care priveşte existenţa cu gravitate şi cu înţelepciunea celui care încearcă să găsească sens în fragilitatea vieţii.
În genere, poeziile acestui volum au o tonalitate elegiacă, iar imaginile, construite cu migală, într-un registru simbolic şi reflexiv, au ca punct semantic de convergență sentimentul că fiecare experienţă umană este o treaptă spre cunoaşterea de sine. Metaforele sunt frumos elaborate şi creează un univers de imagini memorabile, în care elementele concrete dobândesc semnificaţii simbolice. Casele părăsite, umbrele, oglinzile, dublul, şerpii, labirintul („Eu sunt labirintul meu, desigur, fără Minotaur./ Să vedem cum mă va prinde cine va fi trimis să mă prindă!/ De neînțeles enigmaticul strigăt/ strigat de cel ce mă privește în ochi, când mă iscodesc în oglindă” – Noduri și spirale), corbii (inclusiv corbul lui Poe), ruinele şi lumina amurgului alcătuiesc un sistem imagistic coerent, menit să exprime fragilitatea existenţei şi căutarea sensului ei. Discursul meditativ al poetului evită spectaculosul şi preferă o expresie reţinută, bazată pe sugestie şi introspecţie.
Strigătul din oglindă este o carte de versuri erudită, cu puternice accente transmoderniste ce confirmă maturitatea artistică dar şi valoarea poetului, precum şi capacitatea sa de a transforma experienţele fundamentale ale existenţei în poezie autentică. Această carte este un exerciţiu de sinceritate şi introspecţie, o meditaţie asupra identităţii şi a raportului dintre om şi timpul său. Prin profunzimea ideilor, bogăţia imaginilor şi rafinamentul expresiei, volumul se înscrie printre apariţiile poetice cele mai remarcabile ale literaturii contemporane, conferind cititorului nu doar emoţie estetică, ci şi prilejul unei reflecţii asupra propriei condiţii efemere. Cartea sintetizează teme şi motive cultivate de autor de-a lungul întregii sale opere: timpul, memoria, sacrul, identitatea şi raportul dintre om şi destin. Prin profunzimea ideilor, prin bogăţia simbolurilor şi rafinamentul expresiei, Mircea Bârsilă oferă cititorului o carte despre metafizica limitei, care incumbă apelul la o ipotetică reversibilitate temporală și, respectiv, la maternalele virtuți protectoare: „Uneori, izbutesc să dau înapoi,/ La fel ca pe un ceas, realitatea, în vis./ Totul devine, așadar, reversibil,/ Cum anacronica bentiță a mașinii de scris.// Și munții sunt, ca într-o magie, atunci,// Niște adânci și limpezi întinderi marine./ Unde chițcăia, sub talpa ursului totemic, vreascul,/ Ochiul zărește Sirene (himerice) și delfine.// Iată-mă strâns, cu genunchii la frunte,/ În pântecul mamei, cum într-o sferă de sticlă,/ Și unde strig, în timp ce mă fac tot mai mic:/ Nu mai mi-e frică – strig – nu mai mi-e frică!…” (Sirene și delfine).
Volumul Strigătul din oglindă invită la reflecţie, la introspecţie şi la redescoperirea dimensiunii metafizice a vieţii, confirmând locul autorului între vocile cele mai importante ale poeziei române contemporane.
Mircea Tutunaru
