Am pornit de la cunoscutul narativ al lui Václav Havel, care a fost lansat în toamna anului 1978, deci, în urmă cu 48 de ani, sugestiv intitulat «The Power of the Powerless» («Puterea celor fără de putere»), pentru a scoate în evidență o neasemuită patimă prin care lumea și oamenii ei se vând și se cumpără sub semnul îndrăcitului Mamona, mai ales atunci când ne considerăm conștienți de ceea ce se petrece în jurul nostru și devenim protagoniști la ceea ce se petrece în lume, dându-ne seama că există o marjă de libertate pe care o deținem și pe care este cazul să o merităm, ca să înțelegem ceea ce înseamnă răul din lume, atunci când pasivitatea, reținerea și omisiunile pot fi cel puțin la fel de nefaste. Cunoscutul dizident cehoslovac al acelor vremuri înțelegea relațiile de putere specifice estului Europei ca fiind un factor perturbator care sugera o etapă distinctă în interiorul totalitarismului, ca un labirint de influență, represiune, frică și autocenzură care îi înghițea pe toți la un loc, traumatizați, intimidați, depersonalizați și reduși la tăcerea atât de convenabilă deținătorilor puterii, chiar dacă un simplu gest de rezistență putea schimba foarte mult raportarea la o putere căreia, altfel, prin resemnare, i se legitima atotputernicia. Havel considera că băcanul din colțul străzii care afișează o lozincă demagogică a partidului, ar putea să se abțină, să înceteze să facă acest joc ipocrit și imitativ. Dar, nu să protesteze contra sistemului, ci doar să refuze circul acela lozincard, pentru că în momentul în care toți ar face asemenea mici gesturi de rezistență, puterea totalitară s-ar prăbuși, prin sublimarea etică a stresului politic al totalitarismului, pentru a promova ideea unei reconstrucții morale, a unei reînnoiri radicale a relațiilor interumane bazate pe solidaritate! Prin acest lucru, o nouă experiență a lui «a fi om liber în lume» poate genera un simț reevaluat al responsabilității, o regăsire a relației cu sine, cu cei apropiați în preocupări și în opțiuni culturale, ca factorii pre-politici care să-i ghideze într-o eră post-minciună. Concluzia era că prezența celor tăcuți, fără reacție în fața mistificării, întărește orice sistem, deoarece oamenii înșiși sunt sistemul!
,,Sistemul totalitar nu se bazează doar pe violență brută, ci pe conformismul cotidian”!
Pentru Václav Havel, realizarea unei societăți libere, nu poate avea loc, decât prin refuzul de a conferi putere unor sloganuri și unor ritualuri fără sens, prin refuzul de a fi parte la minciuna care e opresivă față de cei care spun adevărul! Prin acest refuz categoric, oamenii cu credință în Dumnezeu și în adevăr, pot face lumină în jurul ideilor lor pentru a le arăta și celorlalți că au, de fapt, putere, pentru că altfel, se așterne întunericul! Ca să revenim în zilele noastre, putem vedea câtă diferență există între băcanul lui Havel, considerat ca un exemplu al unei dizidențe izolate, dar inestimabile ca formă singulară a unei libertăți colective, și politicianul român de astăzi, neșcolit, dar care și-a însușit demagogia prin grile serioase de selecție «academică» prin care democrația, statul de drept și alte astfel de vorbe pompoase umezesc buzele sale zi de zi, pentru a mima faptul că dreptatea e dezideratul său asumat formal, așa cum pentru un dascăl corigent la examenul de învățare este numai sarcina elevului, când notele și catalogul sunt «materia primă» a muncii sale! Desigur, pedagogul cu catalogul e mereu atent la obligația de discreție, dar, acest lucru ar trebui să fie doar un corectiv ce dă sobrietate ieșirilor sale publice, deoarece, rezerva nu înseamnă chiar neutralitate axiologică și nu trebuie să-l înstrăineze de adevărul cu care ar trebui să lucreze! Oricum, sobrietatea, nu înseamnă pasivitate, decât atunci când omul se lasă timorat, deoarece, a fi rezervat, nu înseamnă o atitudine de lașitate! Dacă raportăm trecutul, chiar la prezentul societății românești, dacă privim omul secularizat și considerăm că rolul său social e mult mai important decât cel al băcanului, oamenii ademeniți de patima banului fac lumea mai puțin comprehensibilă, atunci când confuzia este întreținută de o acerbă luptă a intereselor, de o teribilă ceață a valorilor de tip individualist. Dar pentru a face lumea mai bună, liderii politici trebuie să citească ei înșiși lumea mai bine, mai clar, să aibă un anume simț al funcției publice care li s-a încredințat și care nu se află în fișa postului băcanului, în condițiile în care Václav Havel acuză cu îndrăzneală chiar pseudo-logica «Puterii celor fără de putere»!
Reflexul de a face răul, atunci când ți-l cere o persoană cu autoritate!
Oamenii corupți și împătimiți de fascinația banilor performează în singurul domeniu botezat după numele unei patimi seculare, patima lui Mamona! De aceea, nu e de mirare că lumea are așteptări și decepții, nu e de mirare că oamenii se vor virtuoși într-o societate coruptă și preocupată numai de bani, că se vor aristocrați sau baroni într-o lume a snobismului și a intereselor mărunte, în condițiile în care lumea aceasta are nevoie de repere și e gata să sacrifice pe cel care nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor înalte, mai degrabă decât pe neghiobul care a dezamăgit de mai multe ori și a înșelat așteptările! Aceasta este capcana în care se află societatea acum, când lumea îi vede pe oamenii săraci într-o postură chiar mai nefericită decât cea a băcanului lui Havel. Omul care spune adevărul pare că nu poate lua atitudine față de un rău din interiorul sistemului, pentru că îi e teamă să abandoneze plutonul compact, etanș al parveniților. De aici impresia de spirit de corp cu tot ce are mai greșit parvenitul: egoism și opacitate la mesajele ce vin din afară, ca exigență și critică legitimă. Cred că în cazul multor «maharajahi» ai «puterii celor fără de putere», o anume autosuficiență a alimentat culpabilitatea, însă pe fondul lipsei căilor de comunicare autentică și reală cu societatea, ei se închid în fața oricărui reproș, fiind dificil de luptat cu acest tăvălug în care se amestecă observații juste cu mari aberații, inexactități sau generalizări pripite! E foarte adevărat că Havel spunea că băcanul este aproape la fel de supus logicii post-totalitare ca un prim-ministru, mai ales că poziția unora în ierarhia puterii determina grade diferite de răspundere, dar nu dădea niciunuia un grad nelimitat de responsabilitate, nici de vină, după cum nu-i punea la dispoziție o deculpabilizare completă într-o lume dominată de logica totalitară! De multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, responsabilitatea celor care dețin pârghii de putere: politicieni, parveniți, analfabeți funcționali este trucată, mimată, acoperită de văluri colorate, tocmai pentru că nu mai există fatalitatea metafizică, ideologică, ce îi absolvă de vină și devin vinovați fără vină! Se pare că lucrurile de pe vremea lui Havel nu s-au schimbat, pentru că îndreptându-ne ochii spre partea interioară, subiectivă, vedem ușor zone de failibilitate, de slăbiciune umană, iar, înclinația de a accepta un rău difuz, care nu te lovește direct, pentru a-ți conserva beneficii concrete, imediate, subzistă și în zilele noastre. De aceea, reflexul de a face răul, atunci când ți-l cere o persoană cu autoritate, asigurându-te că nu pățești nimic, că astea sunt regulile pentru care ea garantează, se manifestă mai mult ca oricând! Experimentul «Puterii celor fără de putere» este foarte grăitor pentru a înțelege cum funcționează individul de astăzi, cu mici variații de la o societate la alta, constrâns între imperativul moral și o autoritate exterioară considerată legitimă și protectoare în pseudo-logica totalitarismului. De aceea, supraviețuiește un fel de comoditate a supunerii depersonalizante, prin liste de susținere a șefului în spații în care unanimitatea e copleșitoare, chiar dacă e trist, dar e confortabil să nu faci disidență din teama că pierzi această complicitate călduță, că ești exclus, că poți deveni un paria, într-un capitalism de cumetrie! Și chiar dacă majoritatea bate câmpii, conformismul păgubos, neasumarea malignă reprezintă fațeta întunecată a nevoii de apartenență și siguranță, mai puternică uneori decât imperativul moral prin care Václav Havel invocă pseudo-logica «Puterii celor fără de putere»!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
