Marea Sărbătoare creştină pe care o numim cu evlavie şi cu aleasă cinstire «Adormirea Maicii Domnului», o vom aminti în «Sinaxarul» la «Adormirea Maicii Domnului», în care se precizază: «Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: „Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primește cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viața cea nemuritoare”, ceea ce înseamnă că «adormire» şi «mutare» cu trupul pământesc la cer, ca momente distincte şi separate de un interval de 206 de zile, demonstrează că «mutarea» la cer sau asumpţia la cer, fie fără înviere, deoarece, Maica Domnului moare doar aparent, fiind de fapt nemuritoare şi mutată cu sufletul şi după trei zile cu trupul său la cer, dar, şi cu înviere, deoarece, Maica Sfântă moare aievea, dar este mutată la cer, înviată şi preamărită. Aşadar, explicaţia «asumpţionistă» este comună majorităţii textelor greceşti şi latine care aparţin acestui grup cel mai recent, începând cu a doua jumătate a secolului al VI-lea şi sfârşind în Răsăritul bizantin cu marile trilogii închinate «Adormirii» în secolul al VIII-lea de către Sfinţii Andrei Cretanul, Ioan Damaschinul şi Gherman al Constantinopolului, cei care susţin clar asumpţia sau mutarea cu moarte şi înviere a Sfintei Fecioare la cer. Prima atestare a asumpţiei cu înviere o găsim într-o altă versiune greacă a «Adormirii», atribuită lui Ioan al Tesalonicului, păstrată într-un singur manuscris editat în 1955, cu 11 finaluri diferite, fie «adormiţioniste», fie «asumpţioniste» ale Omiliei la «Adormire», aparţinând aceluiaşi Ioan (+ cca 630) şi care sunt un indiciu al dificultăţilor procesului de reinterpretare teologică a literaturii apocrife de către teologii bizantini. Pentru a concluziona la partea introductivă, să mai spunem că în plin secol al XV-lea, patriarhul Ghenadie Scholarios afirma la rândul său existenţa celor două curente «adormiţionist» şi «asumpţionist» în înţelegerea soartei trupului Născătoarei de Dumnezeu, cu menţiunea că în secolul al IV-lea, «asumpţionismul» se impusese autoritar, atât în Occident, cât şi în Orient, determină unele reacţii de protest şi pledoarii în favoarea revenirii la «adormiţionismul» arhaic, din partea lui Paschasius Radbertus (secolul IX) în Occident şi Ioan Geometrul (secolul X) în Bizanţ.
„Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine”!
Aşadar, Maica Domnului este chipul Bisericii care poartă în ea mântuirea noastră ca o mijlocitoare în faţa lui Dumnezeu, dar, şi puternică ocrotitoare a credinţei! După o veche tradiţie a Bisericii, Sfântul Evanghelist Luca a zugrăvit chipul Maicii Domnului încă din timpul vieţii ei pământeşti, fiindcă spune: ,,Încă de când viețuia pe pământ era fața ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuțiți la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate și ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, fața nu rotundă, nici scurtă, ci puțin alungită, mâinile si degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple și puțin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaș, având părul bine și cu multa cuviință legat”, la care adăugăm faptul că Icoana cu chipul Maicii Domnului, pictată pe o bucată de lemn, ar fi cea mai veche din istoria ortodoxiei, ştiindu-se că portretul a fost găsit într-o peşteră. Din punct de vedere teologic, icoana Maicii Domnului o reprezintă pe prima fiinţă umană care a realizat idealul Întrupării prin îndumnezeirea omului. Această reprezentare este, împreună cu icoana lui Hristos, fundamentul tuturor iconografiilor care îl reprezintă pe Dumnezeu devenit om. Desigur, iIconografii din toate timpurile au încercat să o prezinte pe Maica Domnului cât mai frumoasă, blândă, demnă și slăvită, pe cât au fost ei de capabili, chiar dacă uneori au pictat-o mâhnită și uneori îndurerată, dar întotdeauna plină de tărie spirituală și de înțelepciune. În fine, tradiția îi atribuie Sfântului Apostol Luca cinstea de a fi pictat prima icoană a Maicii Domnului, chiar dacă se vorbeşte despre trei tipuri de icoane pictate de el: «Umilenie», adică «Doamna noastră a Afecțiunii», «Hodigitria» sau «Cea care ne arată calea» și icoana fără Prunc sau rugându-se Pruncului Iisus, iar, informaţiile despre acest al treilea tip sunt interpretabile! În concluzie, putem spune că Maica Domnului este Chipul Bisericii creștine!
,,Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”!
În Duminica a 11-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 9, 2-12; Ev. Matei 18, 23-35 (Pilda datornicului nemilostiv); glas 2, voscr.11, textul Evangheliei care se citeşte la Sfânta Liturghie, ne arată că Dumnezeu Atotputernicul, ne îndeamnă să ştergem iertători toată «datoria» celor care ne-au greşit nouă, pentru ca să fim la rândul nostru iertaţi, pentru a putea înţelege, cât este de mare Bunătatea Lui, Care le iartă oamenilor greşelile lor cele de voie şi cele fără de voie, dar, în acelaşi timp, ne aminteşte datoria oamenilor de a ierta şi ei «greşiţilor» lor, deoarece, dacă noi nu iertăm, Dumnezeu trece neînduplecat de la iertarea milostivă la dreptatea cerească, pedepsind spre îndreptare pe cel insensibil cu mintea şi cu inima sau nesimţitori cu firea la darul iertării! În acest fel, cel neiertător ajunge de învaţă şi împlineşte de voie, de nevoie, prin constrângere la ceas de judecată divină, ceea ce nerecunoscătorul nu a făcut din bunăvoinţă şi din proprie iniţiativă! De multe ori, iertarea din inimă a fraţilor noştri, elimină considerabil neiertarea amnezică și faptele crude, pentru ca fiecare dintre noi să înţeleagă faptul că în cele din urmă, vom fi mântuiți, numai dacă suntem iertători, deoarece, Dumnezeu Atotputernicul, ne arată întotdeauna că trebuie să ştergem iertători toată «datoria» celor care ne-au greşit nouă, pentru ca şi noi să fim la rândul nostru iertaţi! Prin urmare, Pilda din Evanghelia Duminicii a 11-a după Rusalii ne îndeamnă spre îndreptarea noastră, iar, la fel cum Domnul este de-a pururi iertător, să fim şi noi gata, în orice clipă, să acordăm iertare din toată inima celor care ne greşesc, voit sau nevoit! Pentru acest lucru, e bine să începem prin a face exercițiul iertării, chiar a propriei noastre iertări! Purtându-ne cu blândețe, cu smerenie și cu bunătate neprefăcută faţă de toți cei din jurul nostru și păstrându-ne cugetele curăţite de orice răutate și vicleșug, chiar şi față de cei consideraţi dușmani, vom dobândi o pace lăuntrică în ființa noastră smerită, o pace pe care numai Bunul Dumnezeu ne-o poate dărui! Pe lângă această pace lăuntrică, fiecare ne vom putea învrednici și de o adevărată iertare din partea Lui Dumnezeu, atunci când vom zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12), pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, singurul Care face minuni pentru noi şi pentru viaţa noastră! Pilda slujitorului sau a datornicului nemilostiv, consemnată doar de către Sf. Ev. Matei (18, 23-35) este o lecţie de morală creştină care constituie răspunsul dat de către Mântuitorul Iisus Hristos lui Petru, la întrebarea: «Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?» (Matei 18, 21), după care Dumnezeu Atoateînţeleptul i-a răspuns: ,,Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22), ceea ce ar însemna că poţi greşi fratelui tău de 490 de ori, numai că, «de 70 de ori câte 7», în calculul matematic al Lui Dumnezeu, înseamnă, nu de 490 de ori, ci, fără de număr să fie iertările noastre, fiindcă la Dumnezeu iertarea este infinită şi nu are limite matematice! Mântuitorul Iisus Hristos ne-a oferit Pilda datornicului nemilostiv, pentru a readuce în viaţa oamenilor comportamentul unui împărat, «care a voit să se socotească cu slugile sale», mai ales că noţiunea de bilanţ financiar periodic sau balanţă financiară, nu lipsesc zilelor noastre, fiindcă se regăsesc în bilanţurile din contabilitate, chiar şi în contabilitatea bisericească. În concluzie, Stăpânul adus în conţinutul parabolei este Însuşi Dumnezeu, iar slugile datornice suntem noi, oamenii cuprinşi de păcate, cei care avem câte 10 mii de talanţi datorii la Dumnezeu, mai ales că toţi ne naştem cu această datorie faţă de El, Cel Care prin iertarea acordată, i-a oferit datornicului posibilitatea ca, înainte de sfârşitul vieţii sale, să se poată îndrepta înaintea Lui Dumnezeu Atotmilostivul!
Tot în Duminica a 11-a după Rusalii, mai sărbătorim «Aducerea Sf. Mahrame a Domnului, din Edesa la Constantinopol» şi totdată, îi prăznuim pe «Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache, împreună cu Doamna Maria Brâncoveanu».
Profesor dr. Vasile GOGONEA, scriitor bisericesc
