România are o problemă veche: vrea servicii europene, dar deseori face legi românești scrise din birouri, fără legătură cu realitatea din teren. Noua lege a salarizării, prezentată ca o reformă a echității și eficienței, riscă să devină exact opusul și anume o sursă de revoltă într-un sistem medical deja obosit și tensionat.
În teorie, autoritățile spun că legea trebuie să elimine haosul salarial, să reducă numărul sporurilor, să uniformizeze grilele și să lege o parte din venituri de indicatorii de performanță. Sună bine. De fapt, pe hârtie, aproape orice reformă sună bine. Problema începe când hârtia se lovește de spital.
În sănătate, miza nu este doar salariul de bază. Miza sunt gărzile, nopțile, weekendurile și secțiile unde oamenii lucrează sub presiune continuă. Proiectele discutate public au ridicat mari semne de întrebare tocmai aici: sporuri plafonate, unele reduceri importante și schimbări privind modul de plată pentru continuitatea activității și gărzi. Pentru un sistem care deja suferă de lipsă de personal și suprasolicitare, mesajul perceput este simplu: cereți mai mult, plătiți relativ mai puțin.
Oamenii din spitale nu lucrează cu cifre și tabele, ci cu vieți omenești, iar fiecare tură pierdută sau fiecare medic care renunță se simte direct în saloane și în camerele de gardă. Și aici apare ruptura. Statul cere medici disponibili 24 din 24 de ore. Cere asistenți care să reziste turelor de noapte. Cere urgențe funcționale. Cere spitale care să nu se blocheze. Dar când vine momentul adevărului, aceeași muncă pare evaluată contabil, nu uman.
Un infarct nu vine între orele 8 și 16. O hemoragie nu respectă programul bugetar. Un copil care ajunge la urgență sâmbătă noaptea nu întreabă dacă sporul a fost plafonat sau dacă garda e plătită corect.
De ani întregi, România pierde medici, pierde asistenți, pierde oameni care aleg fie sistemul privat, fie plecarea în alte state. Chiar și măsurile recente privind organizarea gărzilor au venit pe fondul nemulțumirilor legate de modul în care munca suplimentară și garda au fost tratate în sistem.
Desigur, o lege a salarizării unitare este necesară. România nu poate funcționa la nesfârșit cu sute de excepții, sporuri și dezechilibre între sectoare. Dar reforma nu poate însemna doar tăieri cosmetizate în „eficiență”. Nu poți repara un sistem fragil lovind exact în motivația celor care îl țin în viață.
Problema de fond nu este doar salariul, ci este constituită de respectul administrativ. Dacă statul tratează sănătatea ca pe o cheltuială de ajustat din pix, nu ca pe o prioritate strategică, criza nu va fi doar sindicală. Va fi o criză de încredere. Iar România nu își permite asta.
Pentru că un spital nu se ține în viață cu discursuri despre reformă. Se ține cu oameni. Cu medici care intră în gardă. Cu asistenți care rezistă nopților. Cu personal care vine și duminica, și de Paște, și la 3 dimineața.
Dacă noua lege a salarizării va transmite că acest efort valorează mai puțin, atunci nu vom avea o reformă. Noi vom avea încă o factură plătită târziu de toți. Și, de obicei, în sănătate, când statul plătește târziu… pacientul plătește primul.
Dragoș Ionică
