Articol publicat în Gorjanul- număr festiv- din anul 1933 – Prof. Dr.Ion Popescu Voiteşti
Nu ne miră deloc faptul că Maghiarii, reduşi aproape la limitele lor etnico-geografice reale, prin rezultatele finale ale războiului mondial, să nu fie câtuşi de puţin mulţumiţi cu această situaţie, căci cu greu se va obişnui clasa lor conducătoare cu ideea renunţării definitive la beneficiile enorme ce avea din exploatarea neumană, până la secătuire, a unei provincii de la început curat românească.
Ceea ce ne miră însă mult este faptul că prin legăturile ce această clasă are – şi mai ales prin propaganda intensă ce reprezentanţii ei întreţin în străinătate, mai ales în Anglia,- a reuşit în parte să determine acolo un început de curent revizionist, şi aceasta cu atât mai uşor, cu cât de o vreme încoace România n-a căutat să lumineze îndeajuns poporul englez asupra netemeiniciei – ca să nu zic absurdităţii – tezei lor. Cunosc pe Englezi ca oameni de realităţi, nu de ficţiuni, şi n-am nici un motiv să cred că o vorbărie meşteşugită ar fi putut schimba mentalitatea realistă a unui vechi şi cumpănit popor precum cel englez. Explicaţia trebuieşte, desigur, căutată în altă parte, în latura slabă a culturii lor generale. Trebuie căutată în lipsa lor, aproape completă, de cunoştinţe etnico-geografice din părţile acestea ale Europei.
Numai aşa se poate explica greşala ce fac cei peste 150 de deputaţi englezi revizionişti, care desigur nu cunosc nici raporturile etnico-geografice, nici pe cele istorice de la noi, decât din propaganda direct interesată a Maghiarilor. Că aşa trebuie să stea lucrurile se poate vedea uşor din cele ce urmează, în care voi istorisi un caz concret, trăit aici la Cluj acum 11 ani, când Maghiarii trimiteau gazetelor din Anglia fel de fel de veşti tendenţioase, prin care ne prezentau ca pe nişte sălbatici, care am distrus de la începutul instalării noastre în Ardeal, tot ce civilizaţia maghiară construise şi în special că am închis şcolile maghiare şi am distrus cu dinamită marea operă de artă(?) maghiară din Cluj: „Statuia equestră a lui Matei Corvinul”. Englezii, la rândul lor, sub o formă sau alta, aveau bunul obicei, pe atunci, să trimită anumite comisiuni, cu diferite misiuni oficiale, însă cu scopul bine stabilit de a se interesa de aproape şi a aduce lămuriri precise asupra tuturor acestor încriminări. Graţie unei astfel de anchete am avut şi eu prilejul să cunosc, prin regretatul profesor Murgoci, chiar în prima zi de Paşti a anului 1923, pe profesorul englez de Geografie umană de la Bristol – Căpitanul Jervis – care venise în România cu o astfel de misiune. Primul lucru care l-a făcut a fost să se intereseze dacă în Cluj avem monumente de artă, şi nu mică a fost mirarea văzând monumentul lui Matei Corvinul, despre care ziarul „Times” – pe care-l avea în buzunar – scria că a fost aruncat în aer cu dinamită. A fotografiat odată cu monumentul şi ziarul cu informaţia, trimiţând redacţiunii, ca desminţire, o copie fotografică. După verificarea acestei ştiri, Profesorul Jervis îmi pune direct întrebarea următoare:
Cum ar putea să se documenteze mai bine, dacă Românii sau Ungurii au fost cei dintâi stăpânitori ai Ardealului şi care sunt azi cei mai numeroşi locuitori ai acestor ţinuturi?
I-am propus două căi de documentare: una, în laboratorul de Geologie al Universității Clujene şi alta afară pe teren, vizitând satele ardelene.
A doua zi de Paşti am petrecut-o în laborator, studiind toponimia regiunilor de dincoace de Carpaţi, pe foile a două coloane alăturate, din hărţile Austriace 1:75.000, care corespundeau unei fâşii nord-sudice largi, de la Muncaci, în Nord, până în Carpaţii Meridionali în Sud. Din studiul toponimic al acestor hărţi, ridicate şi editate de Austriaci, – nu de Români ori de Maghiari, – colegul Jervis s-a putut convinge uşor, că toate numirile toponimice importante, mai ales acelea orografice şi hidrografice sunt româneşti, ca: Dealul Moşului, vârful Muntelui, Vf. Cioarei, etc, Valea Iadei, Someşul Cald, Someşul Rece, etc. şi că numiri ungureşti şi nemţeşti – şi acestea mai ales ca traduceri ori ca deformări prin pronunţări lingvistice particulare ale celor româneşti, – nu apar decât în centrele orăşeneşti noi şi aceasta mai ales de-a lungul văilor mai mari, pe care s-a făcut şi infiltraţia maghiară şi germană, denumirile acestea găsindu-se de altfel scrise pe hărţi întotdeauna în trei limbi, – natural cea mai puţin vizibilă fiind denumirea românească.
Verificarea la faţa locului s-a făcut în ziua III-a şi a IV-a după Paşti, în două regiuni alese de dânsul: una în Cluj-Turda şi cealaltă în Dej-Năsăud-Rodna, în valea Someşului Mare, însoţit fiind, în afară de mine şi soţia mea, şi de domnii profesori Grimm, ca interpret, şi Meruţiu.
Până la Turda am mers cu trenul şi mare i-a fost mirarea când, urmărind cu harta-n mână traseul căii ferate, a văzut că pe tot acest parcurs, de peste 60 km., linia ferată nu atinge nici unul din numeroasele sate trecute pe hartă, gările fiind situate la depărtări mari de ele, deşi terenul nu condiţiona deloc construirea liniei în afară de aceste sate. Motivul adevărat l-a mirat şi mai mult: satele sunt româneşti şi cei doi grofi maghiari – marii proprietari ai moşiilor pe care s-a construit linia ferată – aveau interes nu numai să profite ei de preţul despăgubirilor, dar să-şi ridice valoarea economică a proprietăţilor lor, iar nu pe aceea a românilor. În apropierea Turdei a vrut să vadă satul Petrindul-Maghiar (pe hartă: Magyar-Petrind). Cum eram în zi de Paşti şi cum dânsul nu ştia nici ungureşte, nici româneşte, l-am sfătuit să se adreseze ţăranilor, drept salut, cu cuvintele: ,,Cristos a înviat!”, la care Românii (creştini Ortodocşi) îi vor răspunde cu cuvintele: „Adevărat a înviat”; pe când Ungurii (catolici, reformaţi, etc.) n-au acest salut de Paşti şi nu-i vor răspunde nimic, sau cel mult îi vor adresa un salut unguresc oarecare. Armat cu aceste cuvinte româneşti, colegul Jervis pătrunde vioi printre grupul de ţărani adunaţi la cârciuma din Petrind, notat ca unguresc pe harta austriacă, – le adresează- destul de corect pronunţat – un ,,Cristos a înviat!”.
Am rămas cu toţii uimiţi – pe atunci nu cunoşteam satul acesta din spatele Cheilor Turzii – că ţăranii au răspuns într-un glas: „Adevărat a înviat, Domnule!”.
Nu mai vorbesc de uimi¬rea lui când a văzut frumoasa regiune românească a Someşului Mare, cu Năsăudul, Sângeorgiul, Rodna Veche, etc, unde limba maghiară nu era vorbită decât de câţiva perciunaţi soioşi, făcuţi cetăţeni maghiari – după spusa locuitorilor- în baza unei simple cereri, după o sălăşluire locală numai de câteva luni şi, natural, plata unei sume de bani susţinătorului petiţiei, cetăţeni moşteniţi ca atare şi de regimul românesc.
Impresionat puternic a fost şi de placardele Căii Ferate Someşene, care erau scrise numai în ungureşte şi nemţeşte, într-un ţinut atât de curat românesc. Şi întrebând pe un ţăran de ce nu-i scris şi româneşte, am făcut mare haz de răspunsul lui: „Apoi, domnule, noi Românii ştim feri trenul; numai Saşii şi Ungurii sunt proşti de-i calcă trenul, dacă nu-i scris să-l ferească”… La înapoiere la Cluj, colegul Jervis, convins la faţa locului că acest pământ a fost totdeauna românesc, s-a înapoiat în Anglia nu numai cu un bogat material de cunoştinţe noi, dar și cu hărţile necesare pe care le-a utilizat, servind adevărul ştiinţific şi istoric, în cele câteva conferinţe ţinute la Bristol şi Londra, în scopul de a-şi lumina compatrioţii, atât de adânc induşi în eroare – şi atunci ca şi acum,- de nesăbuita şi direct interesata propagandă maghiară.
Am convingerea că poporul englez, popor care, cu mentalitatea lui practică nu crede în ficţiuni, -decât când este indus în eroare, fie din lipsa de informaţii precise asupra situaţiei reale de la noi, fie din cauza lipsei de cunoştinţe, – dacă va fi luminat prin scrieri şi prin o punere imediată la punct a tuturor informaţiilor greşite pe care i le serveşte din belşug propaganda maghiară interesată, va şti mai bine să aleagă între adevărul istoric şi minciuna ocazională maghiară. Este de datoria noastră a tuturor şi în special a Statului Român şi a gazetarilor români, ca în prima linie să facă cunoscută străinătăţii situaţia reală de aici, prin o cât mai largă şi mai bine documentată publicitate; să se invite în ţară o delegaţie aleasă dintre cei peste 150 deputaţi englezi revizionişti spre a se documenta direct, la faţa locului, asupra situaţiei etnico geografice şi istorice de la noi; iar Statul Român, în special, să ia cele mai severe măsuri de cercetare şi de pedepsire, cum se cuvine, a tuturor maghiarilor care, din cauza slăbiciunilor politice de partid, fac azi o propagandă iredentă deşănţată în ţinuturile mărginaşe ale Ardealului, căutând să convingă pe toţi că dominaţia românească actuală este numai pasageră, până la revizuirea tratatelor; şi în fine să se spună oficial şi răspicat vecinilor Maghiari, că au întrecut de mult marginile toleranţei de bună vecinătate, prin cărţile, hărţile şi toate publicaţiile prin care ei falsifică adevărul şi în şcolile lor şi în cele minoritare maghiare de la noi, pe care le alimentează pe sub mână, regulat, cu astfel de scrieri.
Dacă ei vor revizuirea tratatelor, aceasta nu s-ar putea face decât pe calea armelor; şi să nu-şi închipuie o clipă că pacifismul Românilor este o dovadă de slăbiciune, ci cea mai evidentă probă de conştiinţa forţei lor, de care vecinii Maghiari se vor zdrobi la prima încercare nesăbuită.
Câteva date despre activitatea prof. dr. Ion Popescu-Voiteşti. (S-a născut în anul 1876, în satul Voiteşti, din Gorj şi a decedat în anul 1944).
Ion Popescu Voiteşti şi-a început cariera universitară în anul 1919, când a fost numit, pe bază de concurs de lucrări, profesor titular la Universitatea din Cluj şi director al Muzeului de Geologie şi Paleontologie ataşat Universităţii clujene.
Dovadă a respectului pentru contribuția avută la dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei din Cetatea Ardealului, clujenii au dat numele lui uneia din străzile oraşului. Cea mai înaltă recunoaştere a meritelor sale în dezvoltarea ştiinţelor naturii a fost, însă, în anul 1930, când a fost numit în postul de director al Institutului Geologic al României. Numele său a depăşit cu mult graniţele ţării, acesta participând cu peste 140 de comunicări la congrese naţionale şi internaţionale, printre care: Congresul Internaţional de la Bruxelles (1922); Congresul Internaţional de Geologia Petrolului de la Londra (1923); Congresul Geografic de la Cairo (1924); Congresul Asociaţiei Geologilor Carpatini de la Lwow (1925), Bucureşti (1927), şi Praga (1931); Congresul Internaţional de Mine, Metalurgie şi Geologie Aplicată de la Liege (1930); Congresul Internaţional de la Paris (1935); etc.
Şi despre prof. dr. Gh. Munteanu-Murgoci (1872-1925)
Creaţia sa ştiinţifică cuprinde pe de o parte studiile sale de geologie-mineralogie-petrografie, iar pe de altă parte studiile sale asupra solurilor din România. A realizat studii asupra Dobrogei, Carpaţilor Meridionali, Masivului Parâng, Munţilor Lotrului. A descoperit lotritul – înscriind în geologie un nou mineral. În legătură cu studiile sale petrografice, mineralogice şi tectonice, mare importanţă o prezintă cercetările sale privind bogăţiile subsolului românesc, fiind cel dintâi care a precizat condiţiile de zăcământ ale petrolului din Oltenia. Gheorghe Munteanu Murgoci a fost întemeietorul şcolii româneşti de pedologie, în anul 1909 prezentând prima schiţă de hartă agrogeologică a ţării la scara 1: 2500000, unde repartiţia principalelor tipuri de sol apare cu o deosebită claritate. A descoperit noi minerale şi zăcăminte de substanţe minerale utile şi a elaborat teorii intrate în patrimoniul ştiinţei mondiale.
Personalitate strălucită
Câmpul informațional universal în care fiecare individ este cuplat, dar, unii sunt coordonați dincolo de formele cunoscute. Vizitând pentru prima dată casa savantului Ion Popescu Voitești, am rămas impresionaţi de spațiul unde este situată, dar biroul și masa de lucru sunt ceva ce rar se poate vedea. Am încercat să ne închipuim că este la lucru și că ne va spune ceva din anii copilăriei și clipele trăite aici…Și am amuțit admirând toate câte interiorul oferea. Ne-am așezat, din pură curiozitate, pe scaunul în care își petrecea zile și nopți punând pe hârtie gândurile, ideile și pasiunile care-l frământau. Și nu au fost puține. Din acest loc, mi-am aruncat privirea pe fereastră, încercând să cobor în timp. Dacă eu am văzut pământul, infinitul cerului, copaci și flori prin această fereastră, omul de știință a văzut Universul și, mai mult, organizarea Universului. A văzut partea nevăzută a Pământului. A văzut că sub lut există straturi care sunt funcționale, care se caracterizează prin tăcere. A văzut noua paradigmă a cunoaşterii prin ştiinţă: acea care se referă la mersul lumii şi la fenomenologia ei.
În liniștea de aici și-a etalat admirabila-i forță și prin întreaga-i activitate și pentru noi este un model patriotic, European, efigial şi este gânditorul prin excelenţă pragmatic, dăruit unei misiuni sacre, de templier. A ieșit din viața comună, monotonă și, uneori, plictisitoare- prin muncă, privind cu atenție natura cu care s-a „amestecat”, de la care a împrumutat multe secrete pe care le-a dăruit omului. Prin cercetare exemplară, a fost un producător de mare cultură: aceea necesară dăinuirii spiritual-materiale. Cred, mai mult, că s-a armonizat cu natura și, mai mult, a vibrat cu ea. Și-a dedicat întreaga viață pentru a cunoaște natura. Natura i-a destăinuit imensitățile vagi și necunoscute dându-i forța care l-a împins la acțiune și perfecțiune. În lucrările lăsate nouă, găsim termeni care numai cu dicționarul le lămurim. Căci odată înţeleşi, furnizează valori din care merg iarăşi valori pentru Istorie.
Trecem peste aceste dificultăți și spunem că ne impresionează spectacolul naturii tot într-atât. Dar acest spectacol trebuie să devină proiect epistemologic.
Nu oricine este pregătit să găsească, să simtă ceva frumos și mare în natura care ne înconjoară.
Alături de poeți, pictori și filozofi, îl punem și pe Ion Popescu-Voitești, cu modul său special de a se înțelege cu natura, de a avea sentimentul puterii, al sublimului și al libertății şi de a concretiza aceste exigenţe într-un discurs emblematic, pilduitor, programatic.
Dacă primii ne impresionează prin poeziile inspirate din natură și prin teorii, Ion Popescu Voiteşti ne prezintă natura ca un rezervor al existenței noastre, aproape inepuizabil, sursulogie a noii posibile ideokraţii.
S-a dovedit a fi un cercetător sensibil la splendorile vizibile și invizibile ale naturii prea puțin cunoscute. Și-a desfășurat activitatea în vuietul înăbușit al Universului, întâlnind în viața lui tablouri imense, pe care ne îndeamnă să le privim și noi pentru a ne îmbunătăți soarta. Și astăzi Universul vuiește, iar noi ne întâlnim pentru a stârni interesul față de marile valori ale României. O Românie ce-şi sărbătoreşte un Veac de la Marea Unire.
Natura i-a oferit un câmp vast și liber personalității lui Ion Popescu Voiteşti și, chiar mai mult, i-a făcut o primire părintească. Tot datorită naturii viața sa nu s-a evaporat și, ca la toți oamenii de geniu, este adusă în actualitate și sporește prin evocări trezind în noi bucuria durabilității. Satisfacţia perenităţii. Intensitatea stabilităţii politice. Prin strădania unor cercetători și localnici este necesar a repune în decorul precis pe marele Ion Popescu Voiteşti. Puterea de evocare stă în noi, este scumpă poporului nostru, ne arată superioritatea asupra altora, dar și asupra noastră. Să ne asumăm, cu sporită responsabilitate, prerogativele de rigoare.
Nimic nu este mai emoționant decât a ne întâlni pe meleagurile copilăriei, amestecate cu nebuniile, cu bucuriile și tristețile, cu contrastele, cu pasiunile și, când totul se credea sfârșit, începe o rânduială nouă după o lâncezeală dureroasă. Iar, dacă stă să înceapă, să nu ezităm a o relegifera.
Întâlnirea de astăzi nu e plimbare oarecare, ci poate fi asemuită unei lupte cu oameni accesibili și inaccesibili, ale căror impresii nu coincid cu ale noastre. Căci noi ardem pentru ele altfel, în numele unui glorios trecut.
Natura a invadat sufletul acestui strălucit om de știință și patriot. Natura lucrează asupra conștiinței, iar conștiința lucrează în câmpul obișnuit. Deocamdată. A sosit momentul să transgresăm veacul mult mai decât şi Ion Popescu Voiteşti ne face să înțelegem viața de la tăcerea mineralelor la cunoașterea noastră. Ne face să privim nu numai de la mediul înconjurător spre cer, ci să privim de la noi spre interiorul Pământului, spre structuri care funcționează după legi complexe greu de descifrat, care funcționează ritmic, care nu pot fi cuprinse într-o formulă, dar sunt explicate niște reacții care au loc cu precizie matematică. Sunt puține minți care pot îndeplini o asemenea performanță și cu atât mai mult se cuvine să apreciem eforturile celor care se ocupă de a atrage atenția spre Voitești. Ne explică ceea ce nu vedem, dar, cu care, în mod sigur, dumnealui a putut comunica cu natura datorită manifestărilor de tandrețe, față de atitudinea noastră ostilă.
Ion Popescu Voiteşti face parte din oamenii care prin dotare cu o minte ageră și prin modul de a percepe realitatea au o dimensiune în plus: de a comunica cu mediul înconjurător într-un limbaj universal și de a înțelege natura. Este un om al creației şi al creativităţii sempiterne.
Ce cultură trebuie să avem ca să-l înțelegem pentru a trăi în armonie cu Universul! Dar şi cu Universul măreţei lui Opere.
Ion Popescu Brădiceni, Dan Gr. Pupăză
