Dintre poveştile mai vechi sau mai noi, petrecute pe meleagurile noastre, vă propun spre lectură vreo câteva.
Ne-a părăsit nea Gogu
Când iese un om la pensie, de regulă, i se urează să aibă parte de o pensie lungă. Asta ca să nu se supere de puţinătatea ei. Nea Gogu, pe numele lui Gheorghe Sprâncenatu, fusese un brav subofiţer de miliţie şi poliţie. La nimeni n-a făcut vreun rău. Nici ca miliţian, dar nici ca poliţist.
Omul n-avea stare şi nu se mulţumea cu slujba ori simbria sa la stat. Gogă Nicolcioiu-Nixon, un artist autodidact, şi hâtru în toată puterea cuvântului, îl bătea la şah pe nea Gogu fără milă. Table nu juca, neconsiderând jocul de table de talia lui. Ba chiar îl persifla, cum că ar fi sub nasul lui. „Osul şi bulanul, norocul şi fazanul”, zicea Gogă – un fel de director al Clubului pensionarilor din Peştişani, despre jocul de table. La care joc de table excela nea Gogu Sprâncenatu. Şi tot hâtrul de Gogă, om trecut de vreo 72 de cotolani încherbaţi, povestea cum nea Gogu Sprâncenatu fusese – în tinereţe – şi arbitru de fotbal în campionatul judeţului Gorj, uneori fugărit pe coclauri de jucătorii vreunei echipe ce se considerau nedreptăţiţi, dar şi arbitru de box. Din păcate, nea Gogu Sprâncenatu ne-a părăsit la numai 70 de ani, fără a avea parte de o pensie mică dar lungă. Cu o zi două înainte de a cădea la pat făcuse curse cu Matiz-ul său, nu din dorinţa de câştig ci doar aşa ca să nu stea degeaba. La o supărare a paralizat. După numai o zi şi-a dat obştescul sfârşit, plecând puţin la Ceruri. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. În marea milă a lui. Şi lumea a rămas cu un Om mai puţin. Singurul lui păcat era acela că ţinea cu Dinamo.
Întâmplări cu preoţi
Prin anul 1973, de sâmbăta luminată, când lumea satului meu se strânge – cu mic cu mare, de-acasă şi de pe unde-or fi ajuns fiii satului – popa sfinţeşte tot ce se dă de pomană la căpătâiul celor decedaţi. Cum spuneam, în cimitir, lume-lume…
Ei bine, cei mai mulţi dintre săteni duc mâncare, ouă roşii, cozonac şi vin ori ţuică. Dar şi prosoape pentru preotul satului. Pe atunci, preot paroh era Nică Ilioniu. Un om plin de haruri, fiind absolvent de teologie, de filologie, dar şi al facultăţii de „Belle Arte”. Toate la Bucureşti, unde tatăl său, Dumitru Ilioniu, fusese felcer la Casa Regală. Ştia latina, greaca şi franceza, dialogând în limba lui Voltaire cu franţujii ce veneau în vizită la Hobiţa – vatra geniului Constantin Brâncuşi.
Cei mai mulţi săteni te rugau ba cu ţuică, ba cu un pahar de vin când treceai pe la căpătâiul strămoşilor decedaţi. Arareori făcea cineva excepţie. Nici chiar primarul Puiu Pigui (cu prenumele Idochin, în actul de naştere) nu refuza pe nimeni. Bine dispus, îl ia la rost pe popa Nică Ilioniu şi-i zice: „Bă popo, ce faci tu cu atâtea prosoape?”
Dragul de Puiu Pigui n-a aşteptat niciun răspuns şi s-a repezit la sacul cu prosoape, ce-l ţinea cântăreţul Vasile Blendea, zis Neagu. Şi a început să-mpartă la prosoape în stânga şi-n dreapta. Încât şi eu m-am ales cu două. Prosoape chinezeşti, ca lumea.
Dai 100 de lei, primeşti rest la 50!
Nu ştiu cum se face, dar mi s-au întâmplat, în interval de-o săptămână, două chestii ciudate. Şi asemănătoare. Am păcatul de a fi cafegiu. Şi nu-mi fac singur cafeaua de dimineaţă, ci o beau la un bar. Conform unui vechi obicei, îmi plătesc cafeaua odată cu comanda.
Cu toate astea, barmaniţa Vasilica a încercat, odată, s-o mai plătesc a doua oară. N-a ţinut. Dar ea nu s-a lăsat şi, peste un timp, în loc să-mi dea restul la 100 de lei mi-a dat un rest mai mititel. Ca şi cum aş fi plătit cu o bancnotă de 50 de lei. S-a ţinut tare şi n-a recunoscut. Aproape c-am iertat-o, fiind în bune relaţii cu patronul barului, Ionel Purec. Nu intenţionasem nici să mă plâng la Protecţia consumatorului.
Aş fi făcut uitată păţania, dacă ieri dimineaţă nu păţeam acelaşi lucru în Piaţa Centrală din Târgu-Jiu. Consecvent, respect zicala ce spune că „un măr pe zi ţine doctorul departe”. Şi am plătit tot cu 100 de lei. Am păţit acelaşi lucru, dar vânzătorul de mere din Piaţa Centrală târgujiană şi-a recunoscut vina. Dându-mi restul corect.
Moara care nu se vinde, dar se sparge aiurea!
Pe vremea copilăriei mele existau mai multe mori(de apă) pe Bistricioara. Una era a lui nea Nică Cofet, alta a lui Matei Rovenţa. Ambele pe acelaşi iaz plin de peşte. Mă rog, şi Bistricioara şi râul Bistriţa aveau mai multă apă ca acum.
Moara lui Cofet a dispărut, din păcate, dar cea a lui Matei Rovenţa a mai măcinat porumb şi chiar grâu până acum vreo 15-20 de ani. Şi cum sta degeaba, un om al locului cu drag de tradiţii şi frumos – Vasile Brâncuşi s-a gândit s-o cumpere şi să o redea sătenilor. Dar, ţi-ai găsit. Indivizi numai buni de pus beţe-n roate, precum primarul suspendat al comunei Peştişani, Florin Pavel, şi un inginer agronom pe post de băgător de seamă l-au împiedicat să obţină titlul de proprietate. Aşa că moara a rămas în stadiul iniţial, cel dinaintea cumpărării, apropiindu-se de o… paragină.
Lângă moară există o căsuţă cu două camere. Una a fostului morar-proprietar, fără urmaşi, trecut demult în lumea umbrelor, şi o alta în care se odihneau sătenii veniţi la moară. Eu pricep că-n lumea satelor e sărăcie mare. Dar şi prostie cât cuprinde. Nişte oameni fără vreun rost au spart geamurile la căsuţa de lângă moara, deocamdată, nefuncţională. Au desfăcut foraibărele şi au intrat înăuntru. Pentru ce? Nu mai exista nimic bun de furat.
Dar aşa-i când oamenii n-au de lucru. Încă o dovadă că prostia nu doare. Omul de afaceri Alex Brâncuşi, nepotul cumpărătorului de bună credinţă, nici n-a mai anunţat cazul/spargerea la poliţie. Nu şi-ar mai fi avut rostul, din moment ce nu se furase nimic.
ION PREDOŞANU
