Mânia este o patimă chinuitoare şi cumplită, care nu poate să rămână ascunsă, iar, în timp alte patimi sunt mai uşor de ascuns, mânia nu poate fi ascunsă, deoarece inima plină de mânie, asemenea unui cazan ce clocoteşte pe foc, dă felurite semne care se vădesc prin feluritele manifestări şi implicaţii psiho-afective! De mânie, ochii se înroşesc şi scapără precum jerbele de foc, vinele se încordează, sprâncenele şi perii capului se zbârlesc, dinţii scrâşnesc, gura face chiar spume, capul se mişcă agitat, iar faţa se întunecă! La mânie strângem din pumni, batem cu picioarele în pământ, ne lovim în piept, ne smulgem părul şi ne sfâşiem veşmintele de pe corp! Cel dominat de mânie ţipă, strigă, urlă, plânge, se tânguieşte, huleşte şi rosteşte adeseori cuvinte de care mai apoi îi pare rău şi regretă! Într-un cuvânt, omul se schimbă cu totul la mânie, facându-se asemenea unui demonizat, iar, dacă atât de evidente sunt semnele văzute din afară ale mâniei, dacă ea urâţeşte în aşa măsură chipul şi fizionomia omului, dezehilibre psiho-afetive se înmulţesc în inima ce răspândeşte o povară atât de grea! Tabloul evident al mâniosului se arată înaintea noastră, care purtăm în noi înşine aceeaşi stare a acelui sărman suflet care nu poate fi zugrăvită în cuvinte. Textul Evanghelic, ne arată prin glasul Mântuitorului că. ,,Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata Sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22). C aurmare, mânia este simţirea în inimă a unei dureri născute dintr-o supărare pricinuită de altcineva, cu fapta ori cu vorba, o răutate cu multe implicaţii psiho-afective în profilul spiritual al omului!
Cuvintele şi gândurile noastre prin care cugetăm şi reflectăm realitatea!
Astfel, putem vedea aceasta nu numai la oamenii mari, ci şi la copiii mici şi la pruncul care ţipă, pentru că mâniosul întoarce spatele tuturor, până ce i se potoleşte starea agitată! De aici putem vedea cu ce otravă puternică a adăpat diavolul sufletul omului, ce mare rău se ascunde în sinele nostru, lucru pe care nu îl putem deplânge îndeajuns pentru a-l înţelege pe măsură! Situaţia aceasta ne învaţă să suspinăm şi să ne rugăm neîncetat Lui Dumnezeu ca să îndulceacă şi să înnoiască inima noastră atât de pervertită! Iar, atunci când inima se va îndrepta şi va fi bună, vor fi bune şi roadele ei, adică faptele, cuvintele şi gândurile noastre prin care cugetăm şi reflectăm realitatea! Atunci când este îndelung păstrată şi hrănită în inimă cu venin, mânia se preface în răutate şi ranchiună, de aceea, să o curmăm degrabă, până nu creşte la măsura urii şi răutăţii, adăugându-se astfel la rău un rău şi mai mare! La fel ca incendiul care nu se stinge până ce nu mistuie multe case, şi mânia, de nu va fi curmată grabnic, va face multe rele şi va pricinui multe nenorociri în relaţiile interumane! De aceea, potrivit îndemnului apostolic, trebuie să alungăm mânia din inimă îndată ce scoate capul, ca nu cumva, prinzând putere, să ne vatăme şi să ne piardă atât pe noi, cei ce ne mâniem, cât şi pe cei asupra cărora revărsăm veninul din mania noastră! Atât mânia, cât şi răutatea se nasc dintr-o nemărginită iubire de sine, deoarece iubitorul de sine în toate caută folosul, slava şi lauda sa, iar dacă vede în ceva o piedică în calea hotărârii şi dorinţei sale de a se impune, se tulbură, se întristează şi se mânie pe cel ce i se pune în cale, când se şi străduieşte să-şi unească mânia cu fapta, adică să se răzbune, lucru care este propriu răutăţii, care se poate îmanifesta în diferite moduri: 1) Prin uciderea celui asupra căruia este îndreptată, iar, în felul acesta, Cain s-a sculat, împins de pizmă şi de răutate, asupra nevinovatului Abel, şi l-a ucis pe fratele său bun (Facerea 4, 8). 2) Prin bătaie, otrăvire, răpirea sănătăţii, a avutului, vătămarea dobitoacelor şi în multe alte expresii malefic! 3) Prin urârea şi prigonirea prietenilor aceluia împotriva căruia este îndreptată răutatea şi se îndreaptă mania! Căci urătorul, de nu poate să îl vatăme pe cel urât, îi prigoneşte şi asupreşte pe prietenii şi apropiaţii aceluia. Astfel, satana, înverşunându-se împotriva lui Hristos şi urându-L, îi prigoneşte şi îi asupreşte pe creştini, care sunt robii Lui, care II iubesc şi sunt iubiţi de Fiul Lui Dumnezeu, El Însuşi Dumnezeu înomenit! 4) Prin defăimare şi clevetire. Astfel se întâmplă când mulţi pătimesc fără de vină jigniri şi clevetiri grele, lucruri de care sunt pline atât istoriile bisericeşti, dar, mai ales cele lumeşti! 5) Mulţi au inima plină de o asemenea răutate, încât, împlinind-o cu fapta, se mai şi laudă şi atunci, mare nebunie este să te lauzi cu un lucru care ar trebui deplâns! Unii ca aceştia au vătămat pe aproapele lor, au călcat sfânta şi veşnica lege a lui Dumnezeu, au mâniat pe Dumnezeu, Marele şi Dreptul Judecător, pentru că s-au dat în mâinile satanei şi s-au supus osândei veşnice!
Cercetează-te bine, care şi al cui duh lucrează în tine!
Iată, cum întunecă răutatea şi mania ochii sufletului, încât sărmanul om nu îşi vede pierzania, deoarece, el păcătuieşte astfel îndoit, păcătuieşte şi se laudă cu păcatul! Adevărat, acela te cunoaşte, când răutatea ta o cunoaşte pentru că l-ai vătămat, dar tu nu te cunoşti pe tine însuţi! Ştii unde eşti şi în ce stare te afli, ştii că te-ai vătămat mai mult pe tine însuţi decât pe cel de lângă tine, pentru că tu i-ai vătămat lui trupul, iar ţie ţi-ai vătămat sufletul. Din pricina clevetirii tale, de el se scârbesc oamenii şi îl osândesc, dar pe tine te osândeşte Dumnezeu, mai ales că l-ai supus pe el defăimării şi prihănirii vremelnice, iar pe tine însuţi, osândei veşnice. Din răutate, mulţi ajung la o asemenea nebunie şi orbire încât vor mai bine să se piardă pe sine decât să-şi lepede răzbunarea! Cercetează-te bine, care şi al cui duh lucrează în tine, aşa cum acela care s-a pierdut pe sine i-a pierdut pe protopărinţii noştri şi pe noi dimpreună cu dânşii! El suflă pururea cu răutate spre pieirea noastră, când Iisus Hristos voieşte să ne mântuiască şi pe tine, şi pe aproapele tău, iar tu vrei să îl pierzi pe el şi să te pierzi şi pe tine însuţi! Prin pierzania ta cauţi pierzania aproapelui şi ca atare nu eşti cu Hristos, ci împotriva Lui, Care până într-atâta voieşte să te mântuiască şi pe tine, şi pe aproapele tău, că şi sângele şi L-a vărsat pentru aceasta; iar prin acest fapt arăţi că eşti de un cuget cu duhul cel rău, care în tot chipul voieşte să te tragă spre pieire pe tine, pe aproapele tău şi pe toţi oamenii. În concluzie, omule, cel copleşit de păcatul mâniei şi al răutăţii, se pare că eşti mai amarnic decât demonul, căci demonul nu se scoală asupra altui demon, ci toţi demonii se îndreaptă doar împotriva omului, pe care caută să îl piardă, iar tu te scoli asupra unui om asemenea ţie şi vrei să îl pierzi pe fratele tău, care recunoaşte acelaşi Făcător şi Domn ca şi tine, are aceeaşi fire ca şi tine, a fost răscumpărat de sub puterea diavolului şi a iadului de către acelaşi Răscumpărător care te-a răscumpărat şi pe tine! Adevărat, pe tine însuţi ai să te pierzi, dacă ţii cu tot dinadinsul, dar pe aproapele tău nu, dacă trăieşte întru harul şi ajutorul Celui Preaînalt. Apropie-ţi mâna de foc şi ai să cunoşti, în parte, ce este pierzania care arde, însă nu luminează, care frige, dar nu mistuie, care chinuie, însă nu omoară, fiindcă păcatul mâniei şi al răutăţii cu implicaţiile lor psiho-afective demolează personalitatea omului şi o reduc la nimicul nedefinit!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
