În Duminica a 7-a după Rusalii; Ap. Romani 15, 1-7; Ev. Matei 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum); glas 6, voscr. 7, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne aduce în suflet vestea binecuvântată că Mântuitorul nostru Iisus Hristos Îşi arată puterea Sa Dumnezeiască, tămăduind pe cei doi orbi şi un mut din Capernaum, iar, noi, cei de astăzi, putem înţelege că milostenia ne deschide ochii spre alţii, spre necazurile altora, spre problemele celor din jur şi dacă ne rugăm pentru alţii, atunci ne detaşăm de «eul» autosuficienţei noastre şi începem să înţelegem rostul bucuriei de a fi creştini. Pentru că o lume ce Îl are pe Dumnezeu aduce lumina veşnică şi umple inimile vindecate, mai ales că în zilele noastre suntem atât de orbi şi de muţi, încât orbirea şi muţenia nu sunt considerate păgubitoare pentru sănătate, iar vederea şi auzul nişte «boli» curate! Ca urmare, orbul duhovnicesc, la fel ca şi mutul, nu crede în Dumnezeu, ci se crede el însuşi ca fiind dumnezeu! Desigur, Dumnezeu e soluţia şi nu vom putea găsi alta, aşa că renunţarea la aparenţe nu e suficientă, fiindcă suntem orbiţi de prejudecăţi, de judecăţi pripite şi de slavă deşartă! Orbirea duhovnicească şi muţenia asumată reprezintă situaţii în care se ofileşte credinţa. Cu lacrimi cădem în faţa icoanei Maicii Domnului şi ne transformăm inimile în paraclis, lângă Biserica-spital de suflete unde îi găsim pe sfinţi aşteptându-ne, pentru că Mântuitorul Hristos este negreşit, Bucuria celor ce văd, mai ales atunci când Bunul Dumnezeu ne arată că vindecarea trupească este legată de sănătatea minţii şi a sufletului, de puterea de înţelegere şi de pătrunderea lucrurilor care ne ajută ca să fim înţelepţi!
,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta”? «Da, Doamne»!
Aşadar, textul Evangheliei Duminicii a 7-a după Rusalii, ne relatează minunea vindecării a doi orbi şi a unui mut din Capernaum, deoarece, plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: «Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David» şi după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: ,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta”? Zis-au Lui: «Da, Doamne»! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: ,,După credinţa voastră, fie vouă”! Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: «Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel». Dar fariseii ziceau: «Cu domnul demonilor scoate pe demoni!». Şi Iisus străbatea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor! (Matei 9, 27-35). Evidenţiem, astfel, cuvintele Mântuitorului Hristos adresate unor oameni bolnavi, doi orbi şi un mut, mai ales că ne spune Sfânta Evanghelie de la Matei, că omul era mut din cauza unui demon care îl stăpânea şi care îi anula darul vorbirii. Aparent, se creează impresia că prea mare rol nu are Mântuitorul Hristos în vindecare, ci credinţa oamenilor acestora, însă, dacă vrei să fii şi să te numeşti credincios, va trebui să-I spui Mântuitorului Care a transformat lumea, cum n-a mai făcut-o nimeni altul, adică lui Hristos lisus, că tot ceea ce se întâmplă în viaţa Bisericii noastre, începând cu botezul şi sfârşind cu slujba înmormântării, se întemeiază pe credinţă. Dacă nu credem, totul este o făţărnicie, dar, plecăm de la premisa că aceste lucruri depăşesc tocmai limitele capacităţii noastre de înţelegere. Orice minune pe care Mântuitorul a săvârşit-o este o lucrare de vindecare a ceea ce s-a «stricat», cum se spune, adică a ceea ce nu mai poate fi tămăduit de om, dar pentru ca minunea să să se producă, noi trebuie să ne apropiem de Hristos şi să avem credinţă cu adevărat! Dacă ne-am arunca privirea asupra propriei persoane, cât şi asupra celor din jurul nostru, am putea constata că într-un fel sau altul, toţi suferim şi suntem bolnavi din punct de vedere trupesc sau sufletesc şi fie că recunoaştem sau nu, toţi încercăm să ne depăşim suferinţele prin diferite moduri, care de cele mai multe ori ne duc la Hristos Domnul! Prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în mijlocul oamenilor reprezenta pentru aceştia un fapt fără precedent în istorie, un privilegiu, iar, ei erau conştienţi că prin puterea Sa, Dumnezeu ne arată că vindecarea trupească este legată de sănătatea minţii şi a sufletului, de puterea de înţelegere şi de pătrunderea lucrurilor care ne ajută ca să fim înţelepţi!
,,După credinţa voastră, fie vouă”!
De aceea, noi ne întemeiem credinţa pe mărturia Mântuitorului Iisus Hristos, mai ales că El ne spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi!” (Ioan 6,53-54). Credinţa poate să vindece, dar, nu o credinţă elaborată şi întemeiată doar pe argumente raţionale, pe judecăţi lumeşti, ci o credinţă care să însemne o anumită poziţionare a noastră faţă de Persoana Mântuitorului Hristos! Această măsură a credinţei o avem faţă de Mântuitorul Hristos, faţă de Dumnezeu Însuşi, dar, întrucât ezităm uneori, ne raportăm ceva mai greu la El, motivarea credinţei noastre este mai dificilă, deşi ne chinuim mult mai mult, în viaţa noastră, cu traumele personale şi ne întrebăm, dacă, totuşi, se mai vindecă oamenii fără ajutorul Lui Dumnezeu! Desigur, progresele medicinei sunt tot de la Dumnezeu, aşa cum, tot după Voia Lui sunt şi limitele sau neputinţele ştiinţei medicale! Cu siguranţă, şi astăzi se vindecă oamenii în chip miraculos, prin credinţă şi prin puterea lui Dumnezeu! Din păcate, mintea noastră şi mentalitatea generală, dominată de raţionalism, de viziuni ale secularismului, caută explicaţii logice, fireşti şi în cazul vindecărilor miraculoase, mai ales că omul de astăzi nu mai are ochi să vadă minunea dumnezeiască! Se mai întâmplă vindecări minunate şi astăzi, chiar dacă noi nu invocăm foarte mult minunile specialiştilor şi foarte bine facem, pentru că nu ne întemeiem credinţa noastră pe aceste minuni! Minunea cea mare este ceea ce se întâmplă în Sfântul Altar, pentru că sunt multe vindecări de cancer, de exemplu, datorate Sfântului Nectarie, unul dintre sfinţii făcători de minuni ai vremurilor noastre, iar, la noi, în România, avem icoanele făcătoare de minuni. Nu trebuie să exagerăm, bineînţeles, pentru că nu are nevoie nici Hristos Dumnezeu şi nici Biserica Lui, să inventeze cineva minuni, în sprijinul minunilor dumnezeieşti! Paradoxal, dar, minunile unor «făcători de minuni», nu sporesc credinţa, ci întăresc necredinţa, îndoiala, suspiciunea şi rătăcirea! Cei care Îi cereau ajutorul Domnului, indiferent de ce boală sufereau, că erau şchiopi, orbi, muţi sau îndrăciţi, credeau cu toată fiinţa lor că Hristos îi poate vindeca pentru că recunoşteau dumnezeirea Lui, şi aşa erau şi cei doi orbi din Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii, chiar dacă ochii trupului le erau închişi. Ei vedeau cu ochii sufletului dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, şi chiar dacă nu Îl vedeau pe Tămăduitorul, credinţa din inima lor i-a făcut să-L simtă pe Fiul Lui Dumnezeu, Care ne arată că vindecarea trupească este legată de sănătatea minţii şi a sufletului, de puterea de înţelegere şi de pătrunderea lucrurilor care ne ajută ca să fim cu mult mai înţelepţi!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
Iar ai plagiat,doftore comunist Gogonea?