În Duminica Înălţării Sfintei Cruci (Post). Toate ale praznicului; Ap. 1 Corinteni 1, 18-24; Ev. Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne spune că în această zi sfântă, creştinul dreptmăritor înţelege să cinstească în Sfânta Cruce, atât jertfa Fiului lui Dumnezeu «Care S-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire… », cât şi lemnul Crucii pe care S-a răstignit Domnul, deci, altarul Său de jertfă, mai ales că prin semnul crucii, ca un semn al «Fiului Omului» şi al creştinului totodată, cu care însemnându-ne ca şi cu o pecete fiinţială, dovedim participarea noastră la jertfa sfinţitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că sufletul creştinului se consideră a fi unul rănit din dragoste de cruce, ca o Taină de necuprins cu mintea omenească! Şi chiar dacă unii spun că, fiind instrument de tortură, Crucea n-ar trebui cinstită, că nu poţi cinsti un obiect care a provocat atâta suferinţă şi, finalmente, moartea Domnului, însă, ei nu realizează faptul că Domnul putea să nu moară, chiar fiind deja spânzurat pe Cruce, aşa cum arată Mitropolitul Hierotheos Vlachos, când spune: „Hristos a fost Cel care a chemat moartea şi a murit atunci când a voit”, ca să nu mai spunem că alţii denaturează modul în care a iubit Domnul Crucea şi văd în durere ceva ce trebuie invocat cu orice preţ, căutând a se da ca exemplu mereu şi părându-li-se că aşa ar fi părtaşi la suferinţa Răstignitului Iisus Hristos! Totuşi, suferinţa nu e ceva rău în sine şi nici nu trebuie căutată cu orice preţ, deoarece, conţinutul Crucii nici nu e, de fapt, suferinţa, ci dragostea de viaţă, iar, dacă nu acceptăm acest lucru, nu putem înţelege nimic din Cruce şi din creştinism, cu Dumnezeu Care ne arată că întotdeauna, Crucea rămâne una, şi păstrează în lume, prin taina şi lucrarea ei, vie şi întreagă, preţul răscumpărării lumii întregi şi a noastră, a tuturor!
„Hristos a fost Cel care a chemat moartea şi a murit atunci când a voit”!
Aşadar, în Duminica Înălțării Sfintei Cruci, prăznuită în acest an pe 14 septembrie, avem o zi de post, pentru a înţelege că Sfânta şi cinstita Cruce pe care o sărbătorim este de fapt lemnul Crucii pe care Domnul Hristos a fost răstignit pentru mântuirea noastră, mai ales că cinstirea Sfintei Cruci începe din vremea Apostolilor. În misiunea sa pământească, Domnul Iisus Hristos, vrând să umple cu slavă dumnezeiască firea împătimită a omului care se smerește și se pocăiește şi pentru a-l ajuta deci pe om să-și depășească condiția sa de ființă muritoare și căzută din har, a acceptat de bunăvoie «chenoza» întrupării Sale în om, dar și răstignirea Sa pe Cruce pentru răscumpărarea păcatelor lumii. De aceea, împlinind Voia Tatălui, prin «chenoza» întrupării și jertfa supremă a Fiului pe Cruce, ,,Dumnezeu L-a preaînălțat şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul” (Sf. Apostol Pavel, Filipeni 2, 9-11). În acest fel, prin întrupare, Persoana dumnezeiască a lui Iisus împărtășește firii omenești o putere divină, puterea întăritoare și călăuzitoare a harului Sfântului Duh, fără de care omul nu s-ar putea regăsi și nici nu s-ar putea ridica din starea sa de rătăcire morală și spirituală. În esenţă, Lumina transfiguratoare a Crucii reprezintă o confirmare vădită a lucrării tainice a harului, a acelei energii și puteri dumnezeiești prin care omul este chemat și pregătit ca să suporte mai ușor nedreptățile și suferințele vieții acesteia pământeşti și să vadă dincolo de vălul întunericului și de fatalitatea morții. În felul acesta, în mintea și în sufletul omului se aprinde ca o candelă lumina speranței și încredințarea că moartea nu este ultima realitate, ci, doar poarta spre viața veșnică şi scara cerească a învierii în duh! Cu această cinstire faţă de Taina Crucii au străbătut creştinii tot timpul prigoanelor, trei sute de ani, până în vremea când a ajuns împărat la Roma Constantin cel Mare (306-337), mai ales că vremea marelui împărat a fost pentru creştinătate ca o adevărată naştere din nou a evlaviei faţă de Sfânta Cruce, iar, Dumnezeu ne arată că întotdeauna, Crucea rămâne una, şi păstrează în lume, prin taina şi lucrarea ei, vie şi întreagă, preţul răscumpărării lumii întregi şi a noastră, a tuturor!
S-a închinat împărăteasa Elena Crucii lui Hristos şi a sărutat-o cu dragoste!
În fine, un fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce a fost descoperirea la Ierusalim a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit pentru noi, Hristos Domnul, ştiindu-se că după ce a ajuns singur stăpânitor peste toată împărăţia, marele Constantin a trimis pe maica sa, Sfânta Elena, în Ţara Sfântă, spre cercetarea şi înnoirea Sfintelor Locuri şi spre căutarea lemnului Crucii Domnului. Deci, pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului, prin dumnezeiasca purtare de grijă s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică Crucea lui Hristos şi cele două cruci pe care au pătimit tâlharii. Atunci, nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat, iar, neştiind împărăteasa şi întrebându-se care este Crucea Domnului, s-a arătat prin minunea ce s-a făcut cu o fecioară moartă ce o duceau la îngropare, că a înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, iar celelalte cruci nu au arătat acest semn de minune. Şi atunci s-a închinat împărăteasa Crucii lui Hristos şi a sărutat-o cu dragoste, iar, împreună cu ea, tot poporul, şi chiar, dacă nu a putut mulţimea toată ca măcar să o vadă şi să fie binecuvântată, atunci, s-a urcat fericitul Macarie, episcopul Ierusalimului, pe un amvon înalt şi a ridicat cinstita Cruce a Domnului, pe care văzând-o poporul a început a striga: «Doamne, miluieşte!», descoperirea Crucii Domnului devenind o tresărire adâncă a întregii creştinătăţi şi, de atunci, a început a se prăznui în fiecare an Înălţarea Cinstitei Cruci, la 14 septembrie. Putem concluziona cu un alt fapt care a mărit cinstirea Sfintei Cruci, când, s-a arătat semnul Crucii Domnului pe cer la Ierusalim, pe vremea împăratului Constanţiu, fiul marelui Constantin (337-361), în Duminica Cincizecimii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi şi a stat acest semn al Crucii, mai luminat decât soarele, deasupra Golgotei şi tot poporul privea, minunându-se cu mare teamă, iar, din arătarea aceasta a Crucii pe cer, mulţi s-au încredinţat că Hristos este Mesia şi au venit la dreapta credinţă, văzând ei că aceasta nu este alcătuită de oameni, ci de Duhul Sfânt, fiind mărturisită cu semne din ceruri! Chiar atunci când este ignorată puterea ei sfântă sau chiar este luată în râs, Crucea îşi păstrează potenţialul şi sperie pe vrăjmaşii nevăzuţi, pe diavolii care nu suportă să vadă semnul Celui ce i-a biruit prin smerenie şi dragoste desăvârşită, «cu moartea pre moarte călcând», pentru că numai dăruindu-ne şi făcând Voia lui Dumnezeu, ne hrănim fiinţa noastră cu hrană dumnezeiască şi cu dragoste desăvârşită, iar, de câte ori vrea omul să-şi împlinească dorinţele, când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, doar crucea mă susţine pe mine, nu eu pe ea. Acest lucru e ca şi cum aş pune în faţa trupului meu o nevăzută stavilă pentru toate poftele şi gândurile mele întinate, iar, când fac semnul crucii, mă apropii de Cer, aşa cum braţul orizontal este prins pe cel vertical. Cum orizontala este mai aproape de vârful Crucii decât de baza ei, tot aşa şi eu, omul, deşi în trup, mă depărtez de cele materiale, fiind chemat să fiu mai aproape de înălţimi, de cele nevăzute, decât de cele văzute, de care nu mă despart, dar care nici nu mă ţin legat. Tot semnul Sfintei Cruci fac peste cele din afara mea, mai ales peste cele pe care le mănânc sau beau, indiferent dacă sunt preot sau mirean, fiindcă le recunosc pe toate ca fiind numai daruri ale lui Dumnezeu, iar nu ca pe lucruri care mi s-ar cuveni de la sine. Ele devin, astfel, deşi rămân materie, mărturii ale iubirii lui Dumnezeu, cu a Cărui prezenţă mă hrănesc şi mă încarc energetic, aşa cum prescura se preface în Trupul Domnului, păstrându-şi calitatea de pâine. În afară de acest praznic al Înălţării Sfintei Cruci, Biserica Ortodoxă cinsteşte, de încă trei ori pe an, Sfânta Cruce: în a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai şi la 1 august şi cu multă evlavie, lemnul Sfintei Cruci a fost împărţit în părticele mici şi trimis la diferite biserici, fiindcă Dumnezeu ne arată că întotdeauna, Crucea rămâne una, şi păstrează în lume, prin taina şi lucrarea ei, vie şi întreagă, preţul răscumpărării lumii întregi şi a noastră, a tuturor!
Profesor Vasile GOGONEA
