,,Sunt modest pentru că urmăresc să fac doar binele și generozitatea e forma mea de modestie. Nu voi fi niciodată modest, adică supus în fața nedreptății, a mitocăniei,
a lipsei de valoare a semidocților, a oportuniștilor, a înfumuraților, a dogmaticilor,
a trădătorilor, dictatorilor, călăilor și limitaților cu pretenții de genii.” – Nicolae Labiș
Mai întâi câteva date despre autorul acestei surprinzătoare cărți. Cosmin Perța, născut în 1982, Maramureș, a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obținând titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică europeană. Este poet, prozator și eseist. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri, iar fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi, pe când romanele sunt traduse sau în curs de traducere în mai multe țări. În prezent este lector de literatură la Universitatea
„Hyperion” din București.
Cartea cu titlul Labiș „Jurnalul pierdut” a apărut la Editura Polirom, Iași, 2022, Colecția „Biografii romanțate”. Are ca motto ironic „Circulați cu viteza legală”, pe care Nicolae Labiș îl avea trecut pe jurnalul original din perioada studiilor la Școala de Literatură. Din păcate, acel „Jurnal’’ nu a fost completat, conținând doar câteva notații.
În ”Nota” autorului de la sfârșitul cărții, Cosmin Perța precizează că „am preferat să lucrez la o carte cât mai documentară și cât mai aproape de realitate” în „formula unui jurnal fictiv, în care am adunat toate datele rămase din fragmentele de jurnal, scrisori, notații, plus toate mărturiile existente ale celor care l-au cunoscut și l-au întâlnit în intervalul 1952-1956. Aceste date le-am filtrat, le-am confruntat, le-am verificat și le-am aranjat în ordine cronologică.”
„Există, în acest jurnal, fragmente decupate din scrisorile sau filele reale de jurnal ale lui Labiș, pe care le-am inserat fragmentar într-un discurs compozit, dar omogen, încercând să creez o „voce a lui Labiș”, pe baza retoricii notațiilor sale originale. Pentru utilizarea tuturor acestor fragmente , am cerut și am obținut acordul doamnei profesoare Margareta Labiș, sora poetului”.
Începutul „Jurnalului” se petrece odată cu deschiderea cursurilor Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”, 15 septembrie 1952. Nicolae Labiș vine cu precizarea că a mai ținut un jurnal în timpul studiilor liceale, cu titlul „Antologie și informații literare”, cuprinzând gânduri, versuri răzlețe, titluri și recenzioare ale cărților citite.
Nicolae Labiș, născut pe 2 decembrie 1935, în satul Văleni, comuna Poiana Mărului, județul Baia, este fiul învățătorului Eugen Labiș și al Profirei. A urmat Școala primară în satul natal sub îndrumarea mamei. Aflăm din „Jurnal” despre copilăria lui, marcată de puternicele impresii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, tatăl, plecând pe front, iar familia s-a refugiat în sudul țării, lângă Câmpulung-Muscel. După venirea de pe front, familia se stabilește definitiv în comuna Mălini, județul Suceava. Continuă studiile liceale la Fălticeni și Iași. Aflăm din „Jurnal” că, la Fălticeni, tatăl i-a găsit gazdă pe ulița Rădășenilor, într-o casă, în care, cu un secol în urmă, a locuit Ion Creangă, „Străbun de sânge mie”. A aflat despre aceasta la 11 ani și era mândru de rudenia cu cel mai mare povestitor român.
Pe parcursul „Jurnalului”, aflăm că un prieten al său, Vasile, din clasa a IV-a, l-a învățat să citească pe furiș. Copil precoce, citește de la vârsta de 5 ani. La 6 ani a citit „Anna Karenina”. Până la 7 ani citise multe cărți, seara îi citea mereu Margaretei basme, cu o lume magică, considerată de el ca fiind reală. L-a prins tatăl său cu tava de jăratic, în grajdul calului, spre a-l încerca dacă este năzdrăvan. După aceea, tatăl său a plecat la război. Așa cum spune în „Jurnal”(31 oct. 1952), a început să scrie poezii de la 8 ani, una fiind „S-a întors Vasilică din război”. Scria mereu despre război, unele le recita pe scenă, dus de mama sa și de sora ei, Natalia. Compunea poezii și scrisori la rugămintea fetelor din sat, pe care le trimiteau iubiților plecați în armată. Începînd cu clasa a IV-a, la sfârșitul caietelor sale se găsesc încercări de versificație. După război, când s-a întors tatăl, „n-aveam de niciunele”. Pustiu era totul. Casa era fără uși și ferestre, noaptea intrau nestingherite vulpile, iar prin grădină erau proiectilele neexplodate. „Am trecut prin foamete și secetă, eram copil, nu puteam să uit lupta pentru supraviețuire. Cu animalele pădurii, pe care atât le iubeam, ne-am hrănit, ca să trăim.’’ „Eram atât de săraci, încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă.” Tatăl, Eugen Labiș, l-a luat cu el la vânătoare. A împușcat o căprioară cu pușca primită de la un soldat neamț pe care l-a salvat la Cotul Donului. Copilul Labiș era profund îndurerat. Acolo, în pădure, a aprins un foc și a fript pentru copil inima și rărunchii. Ajuns acasă, tatăl a exclamat: „Avem carne!”
La 13 ani, întemeietor al unui Cenaclu literar, Nicolae Labiș a participat la Consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, care a avut loc la Iași, în toamna anului 1950. Atunci i-a cunoscut pe Lucian Raicu și pe Dan Deșliu, cel care a condus dezbaterile și „m-a chemat să mă umilească cu sfaturi condescendente apropo de temele zilei, proletcultism, cosmopolitism și toate cele ce se vorbeau de parcă eu nu eram la curent. N-am lăsat nimic fără replică și i-am răspuns țeapăn, glacial și la obiect. ”Atunci a recitat poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae!”. A vizitat Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, fiind impresionat de minunata clădire, „una din cele mai frumoase din Balcani.”A văzut și teiul lui Eminescu, legat cu fier ca să nu se rupă.
Urmând cursurile Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”, avea loc „ciocnirea mea cu lumea nouă”. A venit pentru a doua oară în București. Prima dată a văzut Bucureștii cu ocazia concursului pe țară la Limba și literatura română cu tema: „Lupta de clasă în folclor.” Concurentul, în lucrare, a compus pe loc o varietate de poezii populare, care să ilustreze tema de concurs. A luat premiul I, deoarece comisia s-a prins târziu că exemplele de poezii erau inventate de el. Se adaptează greu, plămânii lui Nicolae Labiș s-au obișnuit după mult timp cu „pucioasa și fumul capitalei”. Nostalgic, tânjea după locurile natale, cu păduri, izvoare, cerbi și căprioare.
La școală, bursa era de 350 lei, mâncarea, rechizitele școlare și cărțile erau gratuite. Mai primea bani și de- acasă. Mihail Sadoveanu a ținut discursul de deschidere a cursurilor. De la început, Mihail Sadoveanu a ținut să-l cunoască pe tânărul poet precoce talentat și l-a asigurat că-l poate consulta în orice problemă. Se adaptează cu greu regimului de internat, simțindu-se claustrat în condiții de cazarmă, în care tinerii „soldați” ai literaturii dormeau în paturi suprapuse. Erau cursuri de estetică marxist-leninistă, teoria literaturii, un curs de Istorie a literaturii universale ținut de Tudor Vianu, la care nu lipsea niciodată, un curs de măiestrie artistică ținut de Veronica Porumbacu. ”Unii dintre profesori care predau la această școală sunt niște imbecili, agramați, excelează în obtuzități. Eu știu mai multă carte decât ei”. Nicolae Labiș și-a spus gândurile deschis, considerat recalcitrant și era mereu amenințat. Este pus responsabil cu sectorul liric al revistei școlare „Anii de ucenicie”, pentru care îi crește bursa la 380 de lei. La seminarul de creație nu-l agreează pe Gafița, la fel pe Mihai Beniuc, afirmând că n-are ce învăța de la un poet atât de mic și îi cere să treacă la seminarul condus de Veronica Porumbacu. Pentru aceasta, Beniuc l-a luat în colimator.
Gheorghe Mărgărit îi dă sfaturi cum să-și organizeze timpul și îi trimite cărți: Arghezi, Blaga, Barbu, Platon, Descartes, Hegel, Heraclit, Horațiu, Kant, Nietzsche, Proust, Rilke. Sunt avertizați că cine citește cărți de Arghezi, Barbu și Blaga sunt exmatriculați. Clandestin, Nicolae Labiș procura cărți interzise de la anticarul Radu Sterescu, dar unii colegi, ,,cu mâna lungă”, îi sustrăgeau din ele. Cineva din colegi i-a copt-o, a venit inspecția pentru controlul cărților interzise. Beniuc, care se plimba cu o carte de Kant, comandase acest control. Este pedepsit cu o consemnare în școală pentru două săptămâni. Cu toate acestea, Nicolae Labiș manifestă permanent o atitudine rebelă și dârză, niciodată nu face rabat de la adevăr.
Tot clandestin face o vizită văduvei lui Eugen Lovinescu, cu mare teamă, i-a admirat biblioteca și a primit cadou un Valery original.
La școală a legat primele prietenii durabile și s-a impus în scurt timp ca una din vocile poetice cele mai puternice. Să amintim câteva nume; Gheorghe Tomozei, maghiarul Imre Portik, „tovarăș de nădejde, cu suflet curat cum simți curățenia florii- de -colț”, Lucian Raicu, Aurel Covaci, Băieșu și alții. Florin Mugur, Ion Gheorghe și Radu Cosașu erau în asentimentul lui Labiș, dar îl îndeamnă la prudență, să nu mai fie așa vocal. Îl supără comportarea unor colegi care vor să-și cucerească o poziție prin demagogie, delațiune și lingușire. „Nemernicul de Beniuc, cu celălalt nemernic, Breslașu, l-au luat la ochi pe Imre, cel mai devotat prieten, umilit în fața colegilor, în așa fel că a cedat nervos, luând hotărârea să se spânzure în pod, dar a fost găsit la timp. Gheorghe Grigurcu a fost exmatriculat, pentru că i-a făcut o vizită lui Tudor Arghezi, pe atunci pus la index. Și pe colegul de bancă și vecinul său de pat al lui Nicolae Labiș, Marin Ioniță, l-au exmatriculat, deoarece, la un seminar de estetică a îndrăznit o încercare de reabilitare a lui Tudor Arghezi. Numai Labiș i-a luat apărarea lui Marin Ioniță. Gheorghe Tomozei, Aurel Covaci, Imre și Lucian Raicu au mers la Mărțișor, poarta era deschisă, dar n-au îndrăznit să intre. Fănuș Neagu este exmatriculat pentru comportări nejuste: pleacă din internat să joace biliard sau frecventa femei ușoare în Piața Matache.
Pentru comportamentul său disident (şi dizident-DOOM3) , Nicolae Labiș este exclus din Lotul Național desemnat a participa la Festivalul Mondial al Tineretului, 1953, ținut la București. Textele lui scrise și puse pe muzică de Mia Braia sunt interzise. Nu mai putea publica în revista școlii. Cearta cu Gogu Rădulescu, profesor la școală, când i-a spus că e „un cap sec”, lipsit de orice talent, că domnia-sa n-ar trebui să fie responsabil cu tinerele talente, dimpotrivă, s-ar potrivi mai degrabă taxator în troleibuz.
Nicolae Labiș este îndrăgostit de colega sa, Doina Ciurea, „un curcubeu deasupra sufletului”. Este iubită, în același timp, și de Florin Mugur. Invitați la o agapă de Editura Tineretului, după miezul nopții, s-a întors cu Doina Ciurea la internat, s-au așezat pe o bancă și i-a mărturisit tot ceea ce simte pentru ea. A luat-o în brațe, a sărutat-o pe gât, apoi pe buze. Atunci s-a smuls din brațele lui și a plecat plângând. A fost acuzat de tentativă de viol, bineînțeles, pe nedrept. Toți au votat pentru excluderea lui din școală, cu excepția lui Imre și a lui Lucian Raicu. Când să plece, conducerea a revenit asupra excluderii. Probabil să fi intervenit Mihail Sadoveanu. A rămas dezamăgit de colegii săi, observând la ei un dualism spiritual, o dedublare a conștiinței. Radu Cosașu i-a spus că-i admiră subversivitatea intelectuală și lirică și îl consideră prima conștiință liberă.
Mihail Sadoveanu l-a invitat în biroul său sau acasă o dată în 1952 , de două ori în 1953 și o dată în 1954. Pe 2 decembrie 1953, de ziua lui, invitat acasă, i-a dat cadou un exemplar al romanului „Nicoară Potcoavă”. Tot în 1953 i-a invitat acasă pe el și pe Petru Iosif, le-a evocat Iașul în anii ’30. Profund impresionat, Labiș a lăcrimat în niște versuri, „s-au strecurat printre gânduri ca niște șerpi sidefii”. Aproape de fiecare dată i-a spus să se înscrie în Partidul comunist. Odată i-a spus că nu-l mai poate acoperi pentru derapajele sale. Pe 20 mai 1954, invitat din nou de Sadoveanu, i-a dat un ultimatum privind înscrierea în partid. Curajos, i-a spus franc că nu crede în valorile acestui partid. L-a privit cu dispreț și i-a spus să plece.
Pe 1 iunie 1954 a avut loc banchetul de absolvire a Școlii de Literatură, care, în limbajul lor, mai avea și alte denumiri: „Puiernița de la bufet”, „Clocitoarea roșie”, „Cuibul de șopârle”. „Azi i-am găsit un nume nou: „Școala de oripilatură”. La banchet a recitat poemul „Vârsta de bronz”. Pe 15 iunie 1954 notează în jurnal: „Azi am încheiat „Școala de oripilatură”. Am mers la bufetul de la Șosea să sărbătorim evenimentul. Am făcut ad-hoc o parodie și am cântat-o cu băieții: „Gorun dintre Mălini,/ Merg decât pe drum, pe drum / În mine cresc cartușele dum-dum…/ Dar ai să dai amarnic socoteală / C-ai apucat să treci întreg prin școală./ Pe- altaru-i jertfă au căzut crunt iezii / Ce-au îndrăznit a îl vedea pe Arghezi.” „A trata un autor ca pe un singur papagal al unei puteri strâmbe constituie o trădare.” ,,Trăim într-un regim de alterare, falsificare, deviere a idealurilor. Sunt adeptul și reprezentantul eliberării spirituale profunde și decisive. Strâng lanțul în jurul meu, căutând să mă împresoare și să mă excludă. Dar adevărul nimeni nu mi-l va lua, chiar de a mă vor închide într-o cameră, fără ieșire, pe pereți, cu unghiile voi scrie și nu mă vor putea opri.” Chemat într-o ședință să dea socoteală derapajelor sale, le-a spus că „nu are a face partidul cu valoarea literară”. S-au ridicat în picioare și au răcnit: „Jos cu literații fără de partid!”.
A fost angajat la redacția revistei „Contemporanul”, unde a publicat poemul „Pământul”, apoi la „Gazeta literară”, cu dorința de a lucra la secția de poezie, dar Camil Baltazar l-a trecut la Secția „Critică literară”.
În martie 1955, l-a întâlnit pe Tudor Arghezi în curte, la „Viața românească”, se grăbea să ajungă la Beniuc. Îi mulțumește lui Nicolae Labiș pentru că i-a trimis un exemplar princeps al volumului „Cărticica de seară” , pe care Arghezi nu-l mai avea. Labiș îl primise de la anticarul Radu Sterescu. Despre Beniuc, Labiș afirma că este printre „nulitățile care au pus mâna pe condeiul vrăjit din care storc marșuri și imnuri de slavă pentru o fărâmă politică ori administrativă și cărora acum le put modernismul și valoarea interbelicului”. „Nu pot să fiu slugarnic. Urăsc demagogia, stupiditatea veleitară, profesorii ignoranți și dictatoriali, delațiunea și lingușirea”- notează Nicolae Labiș. S-a interzis iarăși publicarea.
În vizită la Sinaia, la Peleș și Pelișor a spus: „M-am simțit mândru să calc pe covoarele acelor mari regi care ne-au făcut România.”
Aflat la Capșa cu Stela și Aurel Covaci, amețit un pic, Labiș a recitat pentru toată suflarea, aflată acolo, „Doina” lui M. Eminescu, interzisă pe-atunci. În timp ce Aurel Covaci tremura de frică, Labiș i-a spus: „Eminescu nu trebuie cenzurat”.
La 1 octombrie 1955, Labiș s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității din București, direct în anul 3. Labiș scria mereu reportaje pentru ziarul „Scânteia tineretului”. Venind cu un reportaj, a întâlnit foști colegi, redactori ai unor reviste pentru copii. Rugat să le trimită și lor poezii pentru copii, pe loc a scris o asemenea poezie și, prezentată redactorului-șef, i-a dat o notă de plată pentru casierie.
Mereu este avertizat că Beniuc îi poartă sâmbetele. Este exmatriculat de Facultatea de Filologie pentru absențe. Invitat de onoare la Universitate, să participe la un cenaclu al studenților, a recitat poezia-capodoperă „Moartea căprioarei”. Pe hol s-a apropiat de el Chirovici să-i prezinte un student talentat. Era Nichita Stănescu. Când i-a auzit numele, s-a înfiorat, era tânărul pe care îl iubea Doina Ciurea, care îi va fi soție în 1961.
Savin Bratu îl sfătuiește pe Nicolae Labiș să nu mai acționeze atât de impulsiv, să fie un „tactician”. Răspunsul a venit prompt: „Există o lege morală mai presus de mine și că „tactician” mi se pare decât un cuvânt pentru lașitate.” Atunci Savin Bratu l-a îmbrățișat și i-a spus că se teme pentru el. Neavând locuință, deși a făcut cereri către Uniunea Scriitorilor, dormea pe la prieteni: Lucian Raicu, Băieşu, Aurel Covaci, Pintilie, Iacov Tacev, un bulgar care i-a publicat unele poezii în limba bulgară.
La Plenara Secției de poezie a Uniunii Scriitorilor, Mihu Dragomir l-a acuzat public “de asimilarea excesivă a unor poeți din perioada interbelică”. Bineinţeles că se referea la Arghezi, Blaga, Barbu.
,,Paiața ridicolă de Beniuc a cutezat sa mă acuze de snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze”. La primul Congres al Scriitorilor din R.P.R., a încercat a nu se da în stambă, a ținut un discurs sobru, marcat de inteligență despre spiritul modern in poezie.
“Viermele de Beniuc, cu o zi în urmă, a spus ca sunt poetul cel mai nociv și retrograd al poeziei tinere!” Când a aflat Băieșu, la care locuia de câteva zile, de ofensa la adresa lui Labiș, ,,a luat foc”. Va urma
Constantin E. Ungureanu
