Viaţa Spirituală – Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu ne învaţă că între virtuţile care pot să aducă roade în sufletul fiecărui creştin, prin puterea Sfântului Duh, cea dintâi dintre virtuţi este iubirea aproapelui!

În Duminica a 25-a după Rusalii; Ap. Efeseni 4, 1-7; Ev. Luca 10, 25-37 (Pilda samarineanului milostiv); glas 6, voscr.1, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, din textul Sfintei Evanghelii putem desluşi faptul că iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute, fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, chiar dacă unii consideră că aproapele lor este fratele lor, familia, rudenia sau neamul lor. Domnul ne învață cine este aproapele nostru în parabola unui om care cobora de la Ierusalim la Ierihon, când oricine poate fi aproapele nostru și de aceea nu trebuie să facem rău nimănui! Dacă, dimpotrivă, privim ca aproape al nostru numai pe frați și pe rude, acest lucru înseamnă că putem face rău străinilor, însă, Domnul a osândit o astfel de gândire, fiindcă toţi suntem aproapele, fiecare pentru fiecare și împreună pentru toată lumea, când avem un singur Tată ceresc. Ca urmare, «Pilda samarineanului milostiv» este de un real ajutor celor care doresc să-și trăiască propria credință în integralitatea ei și nu doar parțial sau ocazional, mai ales că ea se referă la o situație neobișnuită din viața omului, dar evidențiază comportamente obișnuite și greșite, care adesea ne dăm seama că ne sunt specifice și nouă, în condiţiile în care Dumnezeu ne învaţă că între virtuţile care pot să aducă roade în sufletul fiecărui creştin, prin puterea Sfântului Duh, cea dintâi dintre virtuţi este iubirea aproapelui!

„Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”.
Aşadar, în Duminica a 25-a după Rusalii, Sfântul Evanghelist Luca ne relatează că: «Un învăţător de lege, ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi de viaţa veşnică, s-a apropiat de El cu gândul ca să-L ispitească şi L-a întrebat: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Răspunsul Mântuitorului a fost: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”. La aceasta, legiuitorul, cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. „Drept ai răspuns”, îi zice Mântuitorul. „Fă aceasta şi vei fi viu!”. Dar legiuitorul, ca un fiu al veacului său, în care dispreţul şi ura pentru celelalte popoare străine predominau, a pus Mântuitorului întrebarea: „Şi cine este aproapele meu?”. Atunci, Mântuitorul îi răspunde prin una din cele mai frumoase şi mai cunoscute parabole, «Pilda Samarineanului milostiv», care spune că «un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a trecut şi un levit şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei, zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi!» (Luca 10, 25-37). Pilda nu poate fi înţeleasă, până ce Iisus îl întreabă pe învăţătorul de lege: „Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, şi răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: „Cel care a avut milă de el”. Şi Iisus i-a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea!”, iar, acesta este cuvântul cu care se încheie această pildă şi desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei, mai ales că tot Mântuitorul spune: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii”, mai ales că pe lângă iubirea cu care trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne porunceşte, prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostrum, iar, această iubire de aproapele, Mântuitorul nu numai că ne-o porunceşte, ci El Însuşi ne-a dovedit-o prin pilda vieţii Sale, fiindcă Iisus Hristos a venit ca să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor, dar, oamenii au măsurat natura cu măsura lor şi măsura a fost cu sincope, deoarece au măsurat la fel sufletul şi trupul, însă, măsura su¬fletului s-a micşorat vizibil, când L-au măsurat pe Dumnezeu şi L-au găsit mai mic decât omul, în timp ce Dumnezeu ne învaţă că între virtuţile care pot să aducă roade în sufletul fiecărui creştin, prin puterea Sfântului Duh, cea dintâi dintre virtuţi este iubirea aproapelui!

„Care dintre aceştia trei a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”
Desigur, creşterea omului se măsoară după scurtarea depărtării între Dumnezeu şi om, iar, adevărata măsură care îi leagă cu adevărat pe oameni, ca şi pe neamuri, nu este atât sângele, cât milostivirea, mai ales că suferinţa unui om şi milostivirea altuia îi apropie mai mult decât rudenia de sânge. Toate legăturile de sânge sunt trecătoare şi înseamnă ceva numai în viaţa pământească, slujind drept chip legăturilor veşnice ale rudeniei duhovniceşti, fiindcă înrudirea după duh, născută din întâlnirea dintre nevoie şi milă, rămâne în veşnicie. Pentru fraţii de un sânge, Dumnezeu este doar Ziditorul, dar pentru fraţii în Duhul Sfânt, născuţi din milostenie divină, Dumnezeu este Tată, iar, noi putem constata că măsura cea nouă a înrudirii şi apropierii dintre oameni este oferită de Domnul Iisus Hristos prin «Pilda Evanghelică a Samarineanului Milostiv», mai ales că mântuirea este o ofertă milostivă din partea lui Dumnezeu şi o acceptare de bunăvoie din partea omului care caută Împărăţia fără de moarte a lui Dumnezeu! Putem spune cu certitudine că Domnul este întemeietorul Bisericii şi Cel dintâi lucrător în Biserica Sa, iar, câtă vreme a avut El Însuşi grijă de cel rănit, nu se pomeneşte de vreo gazdă! Doar, a doua zi, când timpul Său pe pământ a ajuns la capăt, S-a întors către gazdă şi i l-a dat în seamă pe omul bolnav! De asemenea, cei doi dinari înseamnă cele două Testamente pe care le-a dat Dumnezeu omului: Vechi şi Nou, pentru ca noi să înţelegem că Sfânta Scriptură este Sfânta Revelaţie a milei şi adevărului lui Dumnezeu şi nimeni nu se poate mântui de păcat, de rănile adâncite în sufletul său, fără să cunoască ceva din milostenia şi Adevărul lui Dumnezeu! Numai în marea lumină necreată a Sfintei Scripturi omul vede în faţă binele şi răul, pentru a alege în baza «liberului arbitru», mai ales că cei doi dinari mai înseamnă cele două firi ale Mântuitorului Hristos, firea dumnezeiască şi firea omenească! În concluzie, desprindem din aceasta mare înţelepciune a dumnezeiescului nostru Învăţător, că El porunceşte fiecărui om să împlinească ceea ce ştie şi abia, după ce a împlinit ceea ce cunoştea şi a ajuns să cunoască mai departe altă poruncă, s-o împlinească şi pe aceea, pentru că nimeni nu se poate mântui pentru că a cunoscut Voia lui Dumnezeu, ci, mântuirea constă în a o împlini! Fiecare dintre noi suntem chemați în rolul bunului samarinean, numai dacă lăsăm deoparte judecățile noastre de valoare, precum și confortul nostru material sau psihic, iar, pentru aceasta, nu trebuie să așteptăm neapărat o răsplată, după cum samarineanul, după ce și-a dus fapta bună la capăt, a plecat mai departe în călătoria pe care trebuia să o facă! Niciodată nu putem şti cum, din samarineni milostivi, putem ajunge și noi în rolul celui tâlhărit pe drum, așteptând mila Lui Dumnezeu, Cel Care ne învaţă că între virtuţile care pot să aducă roade în sufletul fiecărui creştin, prin puterea Sfântului Duh, cea dintâi dintre virtuţi este iubirea aproapelui!
Profesor Vasile GOGONEA