1.Să recunoaştem că temeiul îi aparţine lui Brâncuşi
Ion Popescu-Brădiceni: Domnule senator, e o surpriză să vă întâlnesc, iată, în Gorj, la Sărbătoarea Brâncuşi.
Adrian Păunescu: Nici eu nu credeam să ajung, în aceste zile, în Târgu-Jiu, însă e anul Brâncuşi, iar Constantin Brâncuşi e o dificultate încă neînvinsă.
I.P.B.: A vorbi despre titanul de la Hobiţa pare în prezent o modă. Dă bine. Omul de geniu este la îndemâna noastră şi, ca atare, preţiozităţile curg lanţ.
A.P.: În ceea ce-1 priveşte? Da. Neuitând că de-a lungul veacurilor opera sa a intrat printre valorile supreme ale românismului, ţin să subliniez că ea îi poate oricând induce în eroare pe exegeţii grăbiţi. Ca poet şi ca om de cultură mi-am format o părere, deosebită de alţii. Brâncuşi face drumul invers, dinspre viitor spre trecut, dinspre modernitate spre arhetipal. Imaginea pe care ne-o oferă el este aceea a unei lumi de sănătate, fizică şi morală. El ne propune proiectul de restaurare a unei lumi a idealului, care nu e la înţelesul oricui. Are un loc de naştere, o cetăţenie, rădăcini, deci e om adevărat, dar pare un zeu. Uneori chiar este un zeu. Simplitatea lui Constantin Brâncuşi exact asta vrea să spună: că proba de comprehensiune el a traversat-o cu succes. Rămâne ca şi urmaşii săi, din România şi de pretutindeni, să-i desluşească demersul, care e dublu: imanent şi transcendent. Condiţia umană poate găsi o trăire nouă a locului comun.
I.P.B.: Domnule Adrian Păunescu, sunteţi artist. Un artist al cuvântului. Ce este, până la urmă, artistul?
A.P.: Artistul este cel care se naşte din el însuşi dar, când e să se afle faţă în faţă cu destinul, ţine cont şi de dorinţa/voinţa acestuia, lăsându-se născut/renăscut. Şi când vede că nu mai are timp să se joace cu formele le ia, de-a gata, aşa cum îi sunt dictate de Dumnezeu. Constantin Brâncuşi e şi din Hobiţa, e şi din Univers. E şi imigrantul tragic e şi locul comun al sculpturii mondiale. Păi, la o vamă, nu s-a întâmplat ca operele lui Brâncuşi să nu fie socotite artă? Să nu devenim şi noi vameşii stupizi ai operelor sale viitoare.
I.P.B.: Cum adică, loc comun?
A.P.: Foarte bine. Unicitatea şi măreţia lui Brâncuşi tocmai în acest fapt constă: că a reînzestrat locul comun cu tot ce e necomun în el şi-n preajma lui. Ce e Masa Tăcerii? Descoperirea în adâncime a locului comun. O masă joasă, rotundă, din bucătăriile ţărăneşti de altădată. Pot spune că nici unul dintre români n-a fost român întru totul până ce n-a apărut Constantin Brâncuşi. Şi nici unul dintre români n-a putut fi Constantin Brâncuşi până ce n-a apărut chiar Constantin Brâncuşi în persoană. Este raportul dintre serie şi unicat.
I.P.B.: Şi dintre murire şi nemurire.
A.P.: Nemurirea noastră ca oameni nu durează nici o secundă după moarte. Dar ca operă poate dura mai mult ca o veşnicie. Artistul nu datorează opera finală societăţii. Dimpotrivă, societatea trebuie să fie solidară cu artistul, în misiunea lui. În cazul lui Brâncuși avem de-a face cu răspunsul artei prin ea însăși. Opera nu poate fi smulsă din pământul artei sale. În concluzie, să recunoaștem că temeiul îi aparține lui Brâncuși.
2.Brâncuși: un Socrate celebrat de discipoli
I.P.B.: Maestre Adrian Păunescu, i-ați dedicat poezii lui Constantin Brâncuși? Sau operelor sale din Tg-Jiu?
A.P.: Da. De bună seamă că nu l-am uitat. Opera sa fundamentată este una specială: este rostitoare și înțelegătoare de ființă; ba este o corectă prezentare a ființei înseși!
I.P.B.: Cum ar fi…?
A.P.: Stai să-mi aduc aminte. În „Dacii liberi” am cuprins un elogiu dedicat „Coloanei Infinitului”; încă unul „Cocoșului” în „Eu, cel care vă irită” și un al treilea în ”Pe cord deschis” adresat „Prințesei”.
I.P.B.: Ne-ați putea recita acum, cu prilejul acestui interviu, „Coloana Infinitului”?
A.P.: Memoria-mi e încă la locul el. Cum să nu?
I.P.B.: Vă ascult. Estimp, o să-mi notez în agendă.
A.P.: E o poemă de numai șase strofe. Iat-o!
„N-a fost de când lumea/ Dar pare de-atunci;/ A fost condamnată, a fost arestată,/ Râdeau că ar fi o grămadă de stânci,/ Au tras cu tractoare de ea ca să o scoată// Ce poate-nsemna decât drumul în sus?/ Sfârșit nu-și găsește și milă nu știe,/ Coloana e omul cel fără apus/ Și duh pe-un înalt parapet de sicrie// La marginea firii punând temelii./ La ora când cerul întreg e-o cunună/ În vorba „a fi”, ea, coloana, e un „i”,/ Punctată de soare, punctată de lună.// Priviți-ne-n ea dacă vreți să ne știți,/ Poporul acesta coloană arată,/ Mereu zbuciumați, totdeauna uniți/ Și n-avem de gând să murim niciodată.// Trudind totdeauna cinstit și modest,/ Lăsăm infinitul distantelor astre,/ Dar, câteodată, în semn de protest,/ Îl facem în țară, cu mâinile noastre.// Și ca să se știe că suntem și noi,/ Că nu stăm aici, pe pământ, cu chirie,/ În pauza dintre-nfloriri și altoi/ Ieșim la vreun munte și-l facem vecie”.
I.P.B.: Cred că ați inclus-o, domnule poet, și în antologia „Totuși, iubirea” din 1983.
A.P.: Probabil că da; pe care am publicat-o la editura Albatros, apropiindu-se de vreo 780 de texte lirice.
I.P.B.: Acum sunteți senator în Parlamentul României. Știu că militați pentru restaurarea trilogiei brâncușiene de la Tg-Jiu.
A.P.: Cred că noi, românii, nu i-am dat, încă, importanța pe care o merită la nivel mondial. Îl aveți pe colegul meu Ion Mocioi în Târgu Jiu. De la el am aflat preocupările exprese pentru estetica operei lui Brâncuși, găzduită cu onoare de urbea de pe Jiul-de-Sus. Ar trebui promovată în Patrimoniul UNESCO.
I.P.B.: Dar în celebra dumneavoastră antologie din colecția de aur a literaturii române de azi B.P.T. – de la Editura Minerva, din 1978, prefațată de Eugen Barbu și postfațată de Șerban Cioculescu – aveți vreun poem cu suprasens brâncușian?
A.P.: În mod sigur. Unele au apărut mai întâi în „Istoria unei secunde” din 1972 de la editura Cartea Românească.
I.P.B.: Care anume?
A.P.: Mai întâi „Socrate plâns de discipoli”. Constantin Brâncuși a fost un discipol al acestui teribil filosof antic.
I.P.B.: Și pe urmă?
A.P.: „Jeluirea lui Omega”?
I.P.B.: Cum adică?
A.P.: În această poemă eu l-am intuit în „complexul” psihadelic brâncușian pe Alfa, fiu al lui Dumnezeu; „Fecioara din nou a născut, dar pe Alfa,/ Alfa trăiască Alfa, Alfa în ieslea sfântă,/ clopotele credinței lui se dezgheață,/ urmele lui de altădată cântă”.
I.P.B.: Brâncuși are niște sculpturi numite Socrate, Platon, Șeful…
A.P.: Așa e. Ca atare să nu uit încă un elogiu, intitulat „Dictându-și testamentul Socrate” unde-i acuz pe cei care l-au respins pe Brâncuși ca fiind „sculptor burghez”: „Prin tribunaluri sumbre, cu morți judecători/ sunt condamnați aceia care mai au candori /…/ Ca nu cumva să șadă ceva ce este demn,/ din molie se face zeiță peste lemn”.
I.P.B.: Să ne întoarcem la „Poezii de până azi”!
A.P.: Cu bucurie. Motivul «porții», dragă Popescu Brădiceni, îl vei găsi în textul meu. „Cetatea goală”; ori în „Echilibru” o să întâlnești tema „copilului fraged, sfânt și simplu”; în „Bolovanul”, imaginea lui Brâncuși este de o veridicitate uluitoare: „îmi pun o cămașă curată, mă piaptăn, îmi aprind o țigară și, sprijinit, pe pervazul ușii, îl aștept, să ne dea peste cap, să ne strivească, așa cum e, foșnind pe ghimpi, zoios și putred și măreț”.
I.P.B.: Domnule Adrian Păunescu, sunteți un poet al contrastelor; cred că vă revendicați din romantism și din modernism. Totuși, filonul care vă reprezintă cel mau tumultuos este patriotismul.
A.P.: Ei, da, însă, la fel de proprii îmi sunt iubirea, moștenirea ancestrală a unor mituri nemuritoare.
***
Domnul Adrian Păunescu a fost întrerupt de telefonul celular de un amic. I-am urat succes în toate, ne-am despărțit protocolar, mi-a zâmbit… oarecum trist.
Iată-mă, acum, după atâția ani, republicând, integral, convorbirea rămasă nepublicată, pe jumătate. E un gest reparatoriu și o restituire de istorie esteticoliterară necesară datorită calității sale excepționale.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor și ziarist, doctor în filologie
LAZĂR POPESCU
În Anul Domnului 2026
Cu Einstein la cafea
Așa era pe-atunci. Simplu.
Puteai pleca la drum. Era cald.
Să te vânturi prin lume. Iată.
Acum ne asaltează
frigul și prostia. Cosmosu-i mut.
Era cald, atunci, da. Și la Berna
am băut o cafea cu Einstein
la casa lui. Einstein Haus.
Întreabă iarna aceasta
E aspră iarna traco-dacă
în Geția olteană de azi…
O, muzica învăluitoare
a poeziei lui Eminescu!
V-ați făcut din cultură
trambulină de parvenire!
Asistăm la trezirea popoarelor
în Anul Domnului 2026.
O, apa limpede a Greciei
și alb-albastrul din clădiri!
Arcadia cu fete frumoase
ca niște flori în azur.
Sălbatică natură crudă
cu munții amenințători.
Oare unde a dispărut Pan?
Iar Hermes ce vești ne mai poate aduce?
Mă reculeg cu Brâncuși
lângă Cumințenia Pământului!
Memorie culturală
Anul trecut an fost în Liguria,
Voiam să caut oase de sepie…
Apoi, la Paris, ca să-l
vizitez pe Constantin Brâncuși.
Chemare
Și să-ți aduc ciocolată din Umbria voiam
(Chiar în Perugia se găsește)-
Acele dealuri de sub nori ce parcă zâmbesc
Trecătorului prin viață și lângă ele
Se frânge civilizația sub râsul sardonic
Al mafiei financiare…
Spello, „luogo da visitare”,
Străduțe strâmte și flori nenumărate
Privirea mângâindu-ne;
Vino la Orvieto cu mine,
Iarna aceasta pare a nu se mai termina…
Țin Gorjul sănătos
Ploaia e acum o amintire,
nu mai e mult până la Sânziene
când se va întoarce frunza de tei.
(Se aprindeau focuri sub stele
și Quasimodo își căuta iubită în Carpați).
În parc copiii dau jos steagul
cu douăsprezece steluțe stinse…
De-a pururi albă iasomia-i
Ca o necunoscută frumoasă.
Fructe îndepărtate sub luna rece,
grădini sclipitoare în soare.
Toată vara trecută au cântat greierii…
Brâncuși și Arghezi țin Gorjul sănătos,
maeștri ai înseninării.
Lazăr Popescu
