MOTTO: „N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. M-am salvat ca om“ (Constantin Brâncuși)
Deși Constantin Brâncuși a avut numeroase probleme în familie și a întâlnit multe dificultăți materiale în viața sa, în cele din urmã avea sã reușeascã în lumea complicatã a artei. Dar tocmai aceste probleme familiale la care s-a adãugat şi o anumitã șansă de care a profitat sculptorul din plin au contribuit la reușita sa în lumea artei…
Născut în data de 19 februarie 1876, în cătunul Hobița din localitatea Peștișani, judeţul Gorj, într-o familie numeroasă, Constantin Brâncuși a fost cel de al 6-lea copil al lui Radu Nicolae și Maria Brâncuşi (fostã Diaconescu). Părinții săi erau modeşti, neştiutori de carte, specific mediului rural din acea vreme. Mama era torcătoare iar tatăl se ocupa cu prelucratul lemnului; de altfel şi casa în care s-a născut viitorul artist era confecţionatã din lemn. În momentul în care pãrinţii l-au înregistrat la starea civilă pe micuţul Constantin, pe 21 februarie, la data nașterii era trecut ,, alaltăieri „, de aceea este posibil ca data de 19 februarie 1876 sã fie una eronată . Acest aspect din biografia lui Brâncuși aratã şi o oarecare lipsã de educaţie şi interes din partea autoritãţilor din acele timpuri.
Constantin Brâncuşi se lãuda însã cã era „fiu de moșnean, cheabur, din cătunul Hobița ”, negând astfel eticheta de ,,ţãran sãrac”. Probabil pentru cã tatãl sãu, Nicolae, poseda 7 hectare de pãmânt ceea ce însemna destul de mult pentru acea vreme şi mai era era şi administrator al unui teren aparţinând Mãnãstirii Tismana de unde şi legãturile spiritual-sentimentale cu locaşul de cult gorjean ale sculptorului român. Mai târziu, Brâncuşi avea sã îşi numeascã atelierul de la Paris “o filialã a Mãnãstirii Tismana”.
Copilul Costache , cum i se spunea în familie , a fãcut doar patru clase , cu vacanţe care durau câteva luni. În timpul acestor vacanţe, el era trimis la pășunatul oilor familiei sau ale altora, din luna aprilie pânã în octombrie-noiembrie . Aceastã experienţã de cioban l-au fãcut pe Costache să observe şi sã cunoască legile nescrise ale naturii, înțelepciunea și folclorul statului românesc de odinioarã. Astfel cã, în urma povestirilor auzite, pe când se afla pe câmp cu oile, a aflat o legendă a păsării măiastre pe care o va materializa în sculpturile sale mulți ani mai târziu . Tot cioban fiind, şi-a sculptat un fluier de lemn şi a învãţat sã cânte din el. Se mai spune cã, într-o zi, copilul Brâncuşi, ar fi luat în buzunar mai multe pietre pentru a le observa mai bine forma; de aici se vede faptul cã obsesia lui pentru piatrã şi formã a existat dintotdeauna dar cã abia mult mai târziu avea sã-i dea valoarea şi scopul potrivite. Interesul pentru sculptura în lemn îl avea de la tatãl sau şi de la tradiţia satului românesc.
Constantin Brâncuşi a fãcut primele două clase primare la Peştişani (anii 1883, 1884) şi apoi a fost exmatriculat cã şi-a sculptat numele său pe bancă cu un briceag (pasiunea lui pentru sculptura bat-o vina!). Pentru a-şi termina clasele primare, mama sa a fost nevoită ca să-l ducă în satul vecin, la Brãdiceni. Oare, cât ar fi ajuns ca sã coste aceastã bancã sculptatã de el, mult mai târziu când Brâncuşi bãtea la porţile celebritãţii la Paris. În acelaşi fatidic an 1885 i-a murit şi tatãl. Faptul că viitorul artist a avut parte de o educație elementară s-ar putea să se datoreze reformelor din învãţãmânt ale lui Alexandru Ioan Cuza , care prevedeau cel puțin 4 clase obligatorii copiilor între 8 și 12 ani cu sancționarea părinților elevului care lipsește de la școală (10 parale pe zi și dacă erau mai multe zile se absență taxa se dubla). Puși în fața unei asemenea situații, părinții lui Brâncuși nu prea au avut de ales…
În ciuda legislaţiei coercitive din domeniul învãtãmântului, Constantin Brâncuşi a terminat totuşi, cu mare greutate primele patru clase primare între anii 1883-1888, perioadã în care a fost cioban, a fugit de acasã la Târgu Jiu unde a lucrat ca ucenic la un negustor de butoaie dar şi la boiangeria lui Ion Mosculescu. În plecarea sa la muncã, la Tg.Jiu, orașul cel mai apropiat, aflat la 24 de kilometri de casa natală, Constantin Brâncuşi a fost influenţat şi de exemplul fraților săi mai mari dar şi de faptul că a rămas orfan de tată la o vârstã fragedã şi nu se putea întreţine singur. Costache Brâncuşi, în vârstă de doar 9 ani, a plecat pe jos de acasă într-o seară, descoperind cu uimire și fascinație orașul Târgu Jiu aflat pe malul Jiului. Acesta a fost primul moment de rebeliune al copilului cuminte și un moment simbolic al rupturii față de locurile natale. Aşa cum, mai târziu, la vârsta de 27 de ani, avea sã meargã pe jos la Paris…
Plecând la Tg, Jiu, Brâncuşi lăsa în urmă o lume dominată de înțelepciune şi tradiţie popularã, de credințe dar și de superstiții pentru a putea deveni un târgoveț. Până la aceastã vârstã de 9 ani, cunoscuse și evident, îl marcase puterea exemplului unor superstiţii şi practici magice în viața reală, un exemplu fiind momentul când a văzut dintr-un prun și în urma căzăturii și-a rupt mâna dreaptã. Atunci Baba Androchia, tãmãduitoarea satului şi naşa sa, a reușit să-i pună oasele la loc cu ajutorul unor şipci de lemn vindecându-l complet în doar 33 de zile .
Ţinut cu capul în jos de tatãl sãu adeseori, ca pedeapsã, Costache a învãţat astfel cã ar putea privi lumea şi altfel…
Dar Brâncuşi nu a fost omul care sã se plâns altora de greutãţile vieţii . Printre puţinele elemente legate de copilãria sa, s-ar numãra sculptura „Supliciu” care ilustreasã durerea pe chipul unui copil.
Plecarea la vârsta de numai 11 ani a lui Constantin Brâncuşi la munca şi studiile în domeniul sculpturii în Craiova şi la Bucureşti a produs o rupturã între acesta şi fraţii lui care a condus la o tãcere de 6 ani; aceştia îl acuzau cã li se credea superior. Conflictul s-a aplatizat în anul 1898 , dupã ce în urmã cu un an, Constantin Brâncuşi împlinise majoratul ca şi sora lui Frusina , atunci când fusese fãcut şi partajul dupã tatã. Constantin Brancuşi, în vârstã de 22 de ani, i-a vândut fratelui său Grigore, prin actul autentificat la 22 octombrie 1898, două livezi şi pământ arabil, pentru suma de 320 lei aur, conform legislaţiei şi obiceului locului . Acest actul a fost găsit de Petru Comarnescu, în anul 1964, la Gheorghe Sprîncenatu din Peştişani .
Descoperirea unui nou spațiu locuit de oameni grăbiți l-a luat prin surprindere pe Constantin Brâncuşi care venea dintr-un loc unde timpul parcã avea altã curgere. Cu siguranță cã își făcea griji şi pentru mama sa iar nevoia de a fi pe picioarele lui l-a făcut să meargă mai departe. S-a plimbat câteva ore bune pe străzile noul oraș și a gãsit de lucru la o boiangerie. Cladirea acestei boiangerii se gãseşte şi în prezent în centrul municipiului Târgu Jiu, pe actuala Stradã a Unirii, existând şi o placã de marmurã care aminteşte de trecerea lui Brâncuşi pe acolo .
Faptul că acesta își vedea de treaba lui și că proprietarul boiangeriei îi cunoștea pe părinții micului ucenic făcea ca să fie apreciat. Mama l-a găsit însã și l-a dus acasă. Dar Costache Brâncuşi a fugit din nou , ultima datã la Slatina dar nici aici nu a stat prea mult . Înainte de a pleca mai departe dãduse cu banul: ,,capul-Craiova” și ,, pajura-Piteşti” . Destinul a ales oraşul Craiova, locul unde a făcut şi primul sãu pas în lumea sculpturii.
Construirea unei viori de la zero pânã când se putea cânta la ea a fost și momentul în care a fost observat și de elita Craiovei. Cunoscutul lăutar Mihalache a cântat la instrumentul muzical fãcut de micul lutier cântecul ,,Bătrânul călugăr de la schit” ceea i-a dat încrederea lui Brâncuși de a se înscrie la Școala de Arte și Meserii (clasa de sculptură) pe care o va absolvi cu succes. Un alt moment important este momentul când l-a cunoscut pe autorul textului cântecului ,,Bătrânul călugăr de la schit” , poetul Traian Demetrescu . Demetrescu citea dintr-o ,,alexandrie „, volumul „Excelsior” al poetului Alexandru Macedonski, acest eveniment devenind peste ani sursă de inspirație pentru monumental Coloana Infinitului.
Tot la Craiova (unde avea sã locuiascã 9 ani), ca urmare a realizãrii viorii, Constantin Brâncuși mai face trei clase în completare, cu sprijinul financiar al lui Ion Zamfirescu, patronul cârciumei în care lucra. Acesta i-a plãtit profesori particulari. Industriaşul şi consilierul judeţean Dolj, Costicã I. Grecescu – Perieru, i-a devenit şi el protector viitorului sculptor român. Absolvirea Școlii de Arte și Meserii din Craiova la data de 28 septembrie 1898, specializarea sculpturã în lemn, i-a conferit lui Constantin Brâncuşi un oarecare statut. El a urmat ca etapă superioară Academia de Arte Frumoase de la București unde s-a înscris la data de 30 septembrie 1898, la clasa profesorului Ion Georgescu. Douã sãptãmâni mai târziu, la data de 14 octombrie 1898, şi-a facut debutul la Expoziţia regionalã de la Craiova unde a expus bustul lui Gheorghe Chiţu fiind apreciat de presa localã.
La 30 noiembrie 1898, Constantin Brâncuși a aflat despre mortea subitã a profesorului sãu Ion Georgescu care a fost urmat la catedrã de cãtre Vladimir Hegel, ca profesor de modelaj şi de desen ornamental. Brâncuşi l-a elogiat pe profesorul sãu cu un „desen omagial”.
Pe 24 septembrie 1902, Constantin Brâncuși şi-a desãvârşit studiile în ţarã cu obţinerea diplomei de absolvire a Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti şi terminând al doilea din promoţia sa.
Constantin Brâncuși a invitat-o pe mama sa la Craiova să vadă cum s-a realizat , conștient fiind că aceasta i-a dus dorul dar nu am aflat la ce datã.
Având în vedere cele de mai sus, am putea spune cã viaţa sculptorului român s-a derulat între Costache și Constantin, Tg, Jiu fiind linia care a demarcat această trecere.
Înainte de a se remarca cu acele stilizări aduse la esență care au dat particularitate operei sale, Constantin Brâncuși a sculptat și un bust în memoria lui Spiru Haret cel care a reformat şcoala româneascã, monument redenumit ulterior de cãtre sculptor „Fântâna lui Narcis”.
Constantin Brâncuşi a fost un privilegiat pentru cã traiectoria sa a mai fost influenţatã, printre alţii, şi de poetul Dimitrie Bolintineanu (prin reforma sa educaţionalã), respectiv de matematicianul Spiru Haret (care l-a ajutat la studiile din Franţa).
Drumul anevoios și inițiatic a lui Constantin Brâncuşi către Paris a survenit, după părerea noastră, ca o reacţie a acestuia la faptul că bustul pe care îl realizase în memoria lui Carol Davila nu a fost bine recepționat de către comisia de evaluare. El s-a hotãrât ca sã renunţe la jumătate din banii primiţi pentru acest bust și a plecat spre Paris, locul care avea sã-l facã binecunoscut lumii . Aşa se explicã de ce bustul lui Carol Davila este singura sculpturã publicã a lui Brâncuşi din Bucureşti. Sculptorul şi-a justificat plecarea din ţarã astfel: „Ar fi fost o muncã uşoarã, dar ca de prostituatã , care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca sã-mi platesc un bilet pe drumul de fier pânã la Paris”.
În realitate, Constantin Brâncuşi ar fi plecat oricum cãci după ce a observat perspectivele reduse ale sculpturii românești de la acea vreme a venit și dorința de ascensiune cãtre occident, asemenea unui foc interior aprins . Aşa cã a lucrat ca ucenic la Viena, în anul 1897, în atelierul lui Herr Roth care producea mobilier din abanos pentru firma Thonet. În urma acestei experienţe a obţinut un certificat de capacitate . La Viena, Brâncuşi a cunoscut cu siguranţã o altã lume la care aspirat cu toata fiinţa sa . Mai târziu, la Paris, în Olimpul artei europene , Brâncuşi va lega prietenii artistice şi personale cu Chagall din Rusia, Amadeo Modigliani din Italia sau Pablo Picasso din Spania, capitala Franţei devenind un refugiu pentru elita intelectualilor europeni. A fost o alegere fericitã pentru Brâncuşi care nu a avut posibilitatea de a merge la Roma unde sculptura avea tradiţii vechi (exemplu Michelangelo). Dar avea sã îl cunoascã la Paris pe sculptorul Amedeo Clemente Modigliani care venea de la Roma şi care, mai mult ca probabil l-a înfluenţat pe Constantin Brâncuşi.
Drumul aproape epopeic până la Paris a fost piatra de piedestal pentru Brâncuşi, figură emblematică a artei sculpturale mondiale. Dar acest drum nu trebuie văzut ca un maraton ci ca o dovadă de tenacitate şi de perseverență, ca un ritual de iniţiere, ca un pas major în devenirea personalã. Ar fi de remarcat că, după ce a terminat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, Constantin Brâncuşi a avut posibilitatea de a fi profesor de caligrafie şi desen, în oraşul Mizil, judeţul Prahova, dar nu a renunțat la visul şi călătoria sa. El s-a întors la Hobița și din 1903 a început drumul spre Paris . La Viena a descoperit sculpturile egiptene și în această călătorie s-a îmbogățit artistic şi spiritual fiind fascinat nu doar de mãreţa acestora ci, mai ales, de precizia lor. La sfâşitul vieţii sale , Constantin Brâncuşi a reuşit sã şi vadã în realitate piramidele din Egipt la întoarcerea sa din India. În data de 16 iulie 1904, de Ziua Naţionalã a Franţei, el a ajuns la Paris cu trenul.
Nu trebuie să ne imaginăm că Parisul și-a deschis larg brațele pentru Brâncuși deşi el avea sã intre ca practician pentru câteva luni (din ianuarie pânã în aprilie 1907)în atelierul marelui Auguste Rodin, considerat un pionier al sculpturii moderne. Pentru a se putea susține material, Constantin Brâncuşi s-a angajat ca spălător de vase într-un restaurant parisian. Orgolios din fire, dar conştient de valorasea sa, Brâncuşi l-a pãrãsit pe Auguste Rodin motivând printr-o fraza celebrã: “Nimic nu creşte la umbra marilor stejari.”
Sculptorul român a reușit să intre la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts în anul 1905 dar va fi exmatriculat un an mai târziu pentru că ajunsese la vârsta de 30 de ani, limita de vârstă a studenților. Mai târziu, el a mărturisit că această instituție de învățământ artistic superior nici nu l-ar fi ajutat prea mult. Din acest moment a început o perioadă în care Brâncuşi s-a afirmat tot mai mult pe scena artistică a Parisului şi a început sã fie recunoscut şi pe plan internațional. Primul pas a fost expoziția colectivã din anul 1913 de la New York intitulatã „International Exhibition of Modern Art – The Armory Show” unde au fost expuse peste 1600 de opere de artã europeanã şi francezã dintre care cinci sculpture i-au aparţinut lui Brâncuși. Au urmat ulterior şi alte expoziţii pe pământ American, nu doar în Europa, sculptorul realizând şi numeroase călătorii în străinătate.
Faima mondială a atins-o în anul 1927 când Brâncuşi urma să expună la New York însă la vama americană „Pasărea în văzduh” a fost interzisã fiind considerată o ustensilă, nu operă de artă. A urmat un proces celebru în urma căruia arta s-a redefinit şi din punct de vedere juridic .
Brâncuși, la vârsta de 50 de ani, era deja un nume respectat în arta europeană, mai ales prin originalitate și prin asumare. Prestigiul lui Brancuşi a venit ca urmare a operei sale monumentale dar… şi a controverselor şi scandalurilor.
Concluzionând:
Destinul lui Constantin Brâncuși poate constitui un exemplu demn de urmat. Copilul unor ţãrani români, fie ei şi înstãriţi, a luptat pentru idealul sãu artistic şi a reuşit. Ar fi putut fi un nume important în sculptura româneascã şi fãrã studii în occident dacã i s-ar fi oferit aceastã ocazie. A fost chiar şi ademenit cu un post de profesor la Mizil, în Prahova, ceea ce aratã cã sculptorul avea perspectiva unui viitor promiţãtor. El oricum ar fi ieşit peste medie şi din satul natal . Dar a preferat ca sã aibã ocupaţii sub nivelul sãu de pregãtire intelectualã pentru a subzista astfel încât, la final, sã ajungã acolo unde a nãzuit . Gorjeanul care a cunoscut gloria în lumea sculpturii mondiale a trebuit sã se rupã de locurile natale şi de ţarã plãtind cu imposibilitatea de a-şi conduce mama pe ultimul drum. Constantin Brâncuşi nu a avut posibilitatea de a fi alãturi în ultima clipã de cea mai importantã dintre femeile din viaţa sa…
Vasile Ruşeţi şi Mariana Bendou, fragment din cartea “Brâncuşi-Omul contradicţiilor”, aflat în curs de apariţie
