Consider că a scrie despre Mântuitorul Iisus Hristos este o asumare a unei responsabilităţi pe care unii oameni o judecă prin gândirea lor lumească, dar, cel care caută deosebirea dintre denumirea cu conotaţie preasfântă de DUMNEZEU şi cea de fire omenească, poate ajunge la un impas analitic, deoarece, Întruparea Mântuitorului, la care ne închinăm cu evlavie, uneori înfăţişează firea şi alteori ipostasul, în pofida faptului că termenele lingvistice de dumnezeire şi, respectiv, de omenitate desemnează întotdeauna firea şi niciodată ipostasul. Totuşi, Numele de Iisus Hristos ne arată un ipostas compus din dumnezeire şi din omenitate, deoarece, dumnezeirea este cea care unge cu mir, iar omenitatea este cea care ni se prezintă unsă cu mireasma sfinţeniei. Ca urmare, trebuie să cugetăm ungerea ca însemnând întrepătrunderea (perihoreză) celui ce unge cu cel uns, iar, dacă acceptăm acest lucru, ne apare pe deplin uns cel ce primeşte ungerea întru cele adevărate, iar, Cel ce este uns numai la suprafaţă, doar în parte uns, nu în deplinătate uns, fiindcă nu este în modul propriu-zis Cel uns. Tocmai de aceea, împăraţii şi arhiereii care ung cu untdelemnul miruitor şi care primesc o ungere de suprafaţă, nu sunt cu adevărat unşi, chiar dacă harul i-ar pătrunde până în profunzime prin ungere, tot nu ar fi în mod fiinţial cu sfinţenie unşi, fiind vremelnic unşi, chiar dacă sunt unşi prin har! Aşadar, numai Domnul Iisus Hristos este în mod propriu uns, ca unul Care este uns deplin, fiinţial, nu prin har, iar, prin unirea cea după ipostas, rămâne veşnic uns!
Dumnezeirea este cea care unge cu mir, iar omenitatea este cea care ni se prezintă unsă cu mireasma sfinţeniei!
Am purces la această ungere fiinţială a Domnului, pentru a înţelege mai bine că sunt câteva tipuri esenţiale de numiri privitoare la Mânuitorul Iisus Hristos: pe de o parte, sunt numirile de dinaintea unirii între Întruparea preasfântă de Dumnezeu adevărat şi de Fiu al Lui Dumnezeu Tatăl, cu cea de fire omenească, apoi numirile din timpul unirii, cele de după unire, şi cele de după Înviere. Iar, tipurile de dinainte de întrupare sunt cele care arată unitatea de fire şi faptul că Fiul este de aceeaşi fire cu Tatăl, potrivit cu afirmaţia Mântuitorului: „Eu şi cu Tatăl Una suntem” sau „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” şi „Care Dumnezeu fiind în chip Fiul Lui Dumnezeu Tatăl” prin denumiri care vorbesc despre desăvârşirea ipostasului, precum sunt „Fiul lui Dumnezeu şi chip al fiinţei Lui” şi „Înger de mare sfat, Sfetnic minunat” ca şi altele asemenea! Mai avem şi numiri care vorbesc despre perihoreza ipostasurilor, „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine” şi naşterea veşnică din Tatăl sub formă de Cuvânt, putere şi strălucire. Din moment ce Cuvântul vine din minte, pentru că în minte îl numesc eu Cuvânt după fire, ca şi înţelepciunea, de asemenea, Puterea vine din Cel Atotputernic, după care Strălucirea se naşte nedespărţită din lumină, veşnic izvorând din ea ca dintr-un izvor nesecat. Mai sunt şi alte numiri care vorbesc despre Hristos ca Unul care are sămânţă în Tatăl, când zice: „Tatăl este mai mare decât Mine”, căci, de la El are fiinţa şi toate celelalte. În schimb, Domnul are existenţa prin Naştere, iar, nu prin creaţie, după cum spune: „Eu de la Tatăl am ieşit” şi „Eu viez pentru Tatăl”, ceea ce confirmă numirile perihorezei, pentru că toate le are nu prin transmitere şi nici prin învăţare, ci, dintr-o deducţie, precum acel raţionament divin: „Nu poate Fiul să facă de la Sine nimic, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând”, mai ales că în cazul în care nu ar fi Tatăl, nu este nici Fiul! Aceasta, deoarece Fiul este din Tatăl şi întru Tatăl, împreună cu Tatăl, iar nu după Tatăl. La fel se petrec toate cele pe care le face de la El şi împreună cu El, fiindcă, firea este una şi aceeaşi, deci, nu asemenea, ci aceeaşi voinţă, energie şi putere. Poate că mai sunt şi alte numiri, cum ar fi cea de «bunăvoire a Tatălui», provenită prin energia Lui, nu ca printr-un organ al trupului sau printr-un slujitor ales, ci prin Însuşi Cuvântul Lui cel «enipostaziat» şi de aceeaşi fiinţă cu El, ca şi prin înţelepciunea şi Puterea Lui, fiindcă în Tatăl şi în Fiul este o singură mişcare după cum ne spune: „Că toate prin El S-au făcut” şi „A trimis pe Fiul Său şi i-a vindecat pe ei” şi „Ca să creadă că Tu M-ai trimis” prin Voinţă unică! Mai sunt şi alte profeţii care vestesc pe cele viitoare, precum: „Dumnezeu strălucit va veni” sau profeţia lui Zaharia: „Iată, împăratul tău va veni la tine”, cu precizarea că unele sunt viitoare şi le vesteşte ca şi când ar fi trecute: „Acesta este Dumnezeul nostru şi nimeni altul nu este asemenea Lui. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”, sau „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui, înainte de lucrările Lui cele de demult”, aşa că, „Pentru aceasta te-a uns pe tine Domnul cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtaşii tăi”, cele mai multe numiri fiind spuse într-o manieră profetică!
Numirea de Cuvânt şi cea de Dumnezeu!
Când cuvântul nostru se referă la entităţile cele înalte, vorbim despre îndumnezeirea trupului, despre logosifierea lui şi prea-înălţarea Lui şi multe asemenea, arătându-L bogat pe Cel ce S-a născut cu trupul din unirea şi comuniunea de fire cu Dumnezeu Cuvântul cel Preaînalt. Dar, dacă ne orientăm la cele smerite, spunem întruparea Cuvântului, înomenirea Lui, kenoza Lui, pogorârea Lui, smerenia Lui Iisus, mai ales că acestea şi cele asemănătoare cu acestea se adaugă la numirea de Cuvânt şi cea de Dumnezeu din motivul unirii cu firea omenească. Din momentul în care ne referim la amândouă firile împreună, spunem comuniune, ungere, întrepătrunderea firilor, căci prin unirea lor se arată ceea ce are fiecare în unirea şi perihoreza celuilalt întrepătruns cu El. Ar fi multe de spus despre cauzele unirii după ipostas, dacă se acceptă faptul că trupul a fost îndumnezeit după Naştere şi că este acelaşi Dumnezeu cu Cuvântul, iar, pe de altă parte, Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a făcut om şi S-a socotit făptură şi S-a chemat pe Sine Cel dintâi şi Cel de pe urmă, dar, nu pentru că cele două firi s-au alcătuit într-o singură fire compusă! Ca să fim ceva mai apropare de o interpretare profetică, cele două firi s-au unit după ipostas, fiindcă au diferenţiată perihoreza uneia cu cealaltă, care nu s-a făcut de la trup, ci de la dumnezeire, fiind cu neputinţă ca trupul să întrepătrundă dumnezeirea! În acest fel, firea dumnezeiască, pătrunzând în întregime în trupul Domnului, a dat acestuia negrăita comuniune pe care o numim cu adevărat cosubstanţialitate prin unire! Atunci când facem referire la trup, folosim următorii termeni: îndumnezeire, logosifiere, preaînălţare şi ungere, mai ales că acestea provin de la dumnezeire, dar privesc îndeaproape Trupul Cel Înviat! Dimpotrivă, atunci când este vorba despre Cuvânt, ca formă de Logos, folosim termeni precum: kenoză, întrupare, înomenire, smerenie şi altele asemenea care sunt legate de trup, dar sunt adăugate la numirea de Cuvânt şi la cea de Dumnezeu. Căci, El Însuşi le pătimeşte pe acestea prin Voia Lui şi pentru mântuirea oamenilor! În concluzie, numirea de bază a dumnezeieştii firi a Domnului Iisus Hristos se regăseşte în firea omenească. Tocmai prin firea omenească, Hristos Domnul va spune: ,,Dar, voi acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul”, pentru că: ,,Aşa trebuie să Se înalţe Fiul omului”, o dovadă a unui ipostas unic ce caracterizează amândouă firile, precum în expresia: „Eu viez pentru Tatăl” şi „Cel ce Mă mănâncă pe Mine, va trăi prin Mine”, pentru că „Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea” şi „Nimeni nu s-a suit în cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului Care este în cer” de-a dreapta Tatălui! În fine, numirile atribuite firii omeneşti a Lui Hristos, fie că se referă la cuvinte, fie la fapte, sunt întrupate după fire, cum ar fi: Cel ce din Fecioară S-a născut, foamea, setea, osteneala, plânsul, somnul, pironirea în cuie, moartea şi celelalte asemenea, cu toate câte sunt naturale şi referitoare la pătimiri. Din toate acestea, la Iisus Hristos rezultă unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească, fiindcă firea dumnezeiască este în afara trupului, adică, netrupească şi nepătimitoare, ceea ce confirmă în ultimă instanţă iconomia mântuirii!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
