Pentru că mai suntem în calendarul celor 570 de ani de la moartea strălucitului voievod al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, care a domnit între anii 1441 și 1456, trebuie să subliniem faptul că el s-a remarcat prin calitățile de comandant militar și prin faptul că a studiat mult timp chiar tactica de luptă a turcilor, constituind detașamente de cavalerie ușoară, capabile să execute lovituri rapide asupra adversarului, prin aceasta devenind adeptul campaniilor ofensive prin care, încă din anul 1438, si-a demonstrat calitățile militare în luptele din Serbia împotriva expansiunii otomane. În anul 1441, după ce a devenit voievod al Transilvaniei, el a învins din nou o oaste turcească, iar în 1442 a obținut o altă victorie la Sântimbru, lângă Alba-Iulia, asupra forțelor comandate de beiul de Vidin. Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit în Europa, motiv pentru care atât Papa de la Roma, cât și statul venețian îl considerau potrivit pentru a conduce trupele militare într-o viitoare cruciadă anti-otomană, motiv pentru care voievodul era hotărât să se implice decisiv în ideea luptei contra Semilunei, aceasta animându-l până la sfârşitul vieții. Voievodul transilvănean a acordat importanță și înscăunării în fruntea Moldovei și a Ţării Românești a unor domnitori care să-i fie aliați și pe care să se poată sprijini în luptele sale, de aceea, l-a înscăunat pe Basarab al II-lea pe tronul Ţării Românești, în anul 1442, iar pe cel al Moldovei, în anul 1448, pe Bogdan al II-lea. Se pare că sunt destul de puține referiri ale unor autori occidentali la adresa est-europenilor și în special a românilor în susținerea unei unități românești antiotomane.
Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș au întregit identitatea creștină în Europa!
O lucrare publicată în anul 2022 recunoaște și apreciază rolul esențial al românilor în păstrarea și apărarea identității creștine în Europa și poartă titlul: «Defenders of the West: The Christian Heroes who Stood Against Islam» (,,Apărătorii Occidentului: Eroii creștini care s-au împotrivit islamului”), scrisă de către Raymond Ibrahim, un expert în islam, autorul publicând chiar mai multe cărți privind natura prin excelență agresivă și jihadistă a islamului, cărți care tratează tema genocidului creștinilor în țările musulmane. El a predat la institute de învățământ superior din Marea Britanie și SUA, și a instruit cadre militare americane privind gândirea islamică, iar, un rezultat al acestei prodigioase expertize este cartea mai sus amintită pentru care a întreprins o muncă de cercetare atentă în arhivele otomane, europene și în Orientul Mijlociu. Cartea are opt capitole, fiecărui capitol fiind alocat unui personaj istoric european / creștin care a luptat împotriva musulmanilor cu scopul de a apăra nu doar ținuturile părinților lor, dar și creștinismul și identitatea creștină a europenilor. Printre cei opt mari eroi ai rezistenței împotriva islamului se află voievozii români Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș. Alți luptători ai luptelor antiotomane sunt albanezul George Kastrioti/ Skanderbeg, pe lângă cei britanici, spanioli ori francezi care au stopat expansiunea musulmană în sudul Europei occidentale și care au luptat în Țara Sfântă pentru eliberarea ei de sub jugul turcesc. Deci, trebuie să fie o mândrie pentru fiecare dintre noi ca români, nu doar pentru că am dat ceva esențial și de mare valoare Europei, istoriei și creștinismului, dar și pentru că am făcut-o vreme de aproape jumătate de mileniu. Și nu este o chestiune simplă ca un cercetător musulman occidental să ne atribuie nouă, românilor, doi dintre marii eroi care au întregit eforturile pentru păstrarea identității creștine în Europa. Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș sunt numai două nume din multele personalități istorice române care au apărat creștinismul. Putem spune că am început cu Mircea cel Bătrân și ne-am continuat datoria cu cinste până în secolul al XIX-lea, când am dat Europei pe Tudor Vladimirescu, un alt apărător al creștinismului, și, în final, generația care a dat lovitura de grație Imperiului Otoman în Europa, în 1877, la Plevna. Nu cunoaștem să mai fi fost vreo altă națiune în Europa care să fi avut un aport atât de mare la protejarea identității creștine în Europa, atât în timpul de o jumătate de mileniu, cât și în ceea ce privește numărul de jertfe ale strămoșilor noștri pentru a apăra creștinismul. Aceasta, ca să nu-i uităm pe Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Petru Rareș, Ioan Vodă cel Cumplit și alți români curajoși care au ținut piept asalturilor musulmane.
Relația dintre Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș a fost una complexă
Poate că Occidentul a făcut compromisuri cu turcii după Bătălia de la Lepanto și ne-a lăsat pe noi, est-europenii, să apărăm credința, fiindcă ei s-au îndreptat spre negustorie și comerț cu musulmanii și au intervenit doar să influențeze, în folosul lor, raportul de putere între Rusia Țaristă și Imperiul Otoman. Apare 
destul de evident faptul că noi, românii, nu ne-am bucurat de respectul sau aprecierea Occidentului pentru contribuția uriașă făcută de părinții noștri la păstrarea și apărarea identității creștine în Europa și nici nu trebuie să ne așteptăm ca Occidentul secularist să aprecieze faptele și realizările noastre. În timp ce occidentalii atacau ei înșiși creștinismul în universitățile occidentale, promovând ateismul și ireverența față de credință, părinții noștri mureau pentru apărarea creștinismului, ca să nu mai amintim și faptul că Occidentul ne-a trădat, atunci când Domnitorul Constantin Brâncoveanu și copiii lui au fost decapitați de către otomani în prezența ambasadorilor occidentali. În acest cadru, apreciem faptul că un grup de cetățeni români au lansat o inițiativă legislativă cetățenească în luna mai pentru a desemna luna iunie 2026 drept luna identității creștine în România, mai ales că această inițiativă se aliniază perfect cu moștenirea lăsată nouă de părinții noștri pentru păstrarea și promovarea identității creștine în România. Nu cunoaștem să fi existat un efort similar în alte țări europene și avem încrederea că ceea ce a început în România să fie de bun augur. Dacă până acum câteva generații, identitatea creștină era periclitată de otomani, acum ea este periclitată de occidentali și trebuie să reușim, deoarece, dacă am supraviețuit o jumătate de mileniu de atacuri musulmane, cu siguranță că le vom supraviețui și sfidărilor occidentale hedoniste, ateiste și mereu pliate pe ideea confruntărilor militare! Desigur, se dovedește lăudabil faptul că un intelectual de anvergura lui Raymond Ibrahim recunoaște rolul crucial al lui Iancu de Hunedoara și al lui Vlad Țepeș în apărarea și păstrarea identității creștine în Europa. Iancu de Hunedoara a adresat repetate cereri de ajutor către țările apusene, a întărit cetățile de pe Dunăre, a intervenit în Moldova susținându-l pe Bogdan al II-lea (1449-1451), apoi pe Alexandru (1452-1454) și a pus la dispoziția lui Vlad Ţepeș, refugiat în Transilvania, un corp de oaste (1456), pe care domnitorul muntean l-a folosit în august 1456 pentru a ajunge la domnie. Prin aceste măsuri, Iancu a încercat să diminueze influența polonă și otomană în Ţările Române. Putem spune că relația dintre Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș a fost una complexă și complicată, fiind marcată inițial de un conflict tragic în familie, dar transformată ulterior într-o alianță strategică împotriva turcilor. Vlad Țepeș a condus Valahia doar câțiva ani, pe durata a trei domnii, însă, campaniile militare le-a făcut și pe post de comandant în Moldova și în Ungaria, în anii săi de exil. După ce a învățat bazele tacticii militare la curtea tatălui său și probabil în perioada cât a fost ostatic de lux în Imperiul Otoman, el și-a îmbogățit cunoștințele și experiența în luptele pentru tron și în armatele domnului moldovean Bogdan al II-lea, dar și în ale marelui comandant de oști, voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, Iancu de Hunedoara.
Profesor dr. VASILE GOGONEA
