S-a împlinit un an de când Ion Predoșanu, care a activat ca redactor șef al publicației „Gorjeanul”, a părăsit această lume. „Pur și simplu am renăscut profesional și mai ales spiritual”, mărturisea jurnalistul despre momentul când a venit la conducerea redacției celui mai vechi ziar din Gorj, într-un material autobiografic pe care îl prezentăm integral:
În facultate și în centrul universitar Cluj-Napoca mi se părea că sunt în străinătate. Se vorbeau în jurul meu, de cum am ajuns, dar și mai apoi, limbile maghiară și germană. La insistențele colegei Doina Pitic, din Brașov, mi-am făcut abonamente la teatru și la operă, dar la operă am renunțat după șase luni, că nu se lipea de mine. Biblioteci, librării, Casa de Cultură a studenților, prietenii cu Gheorghe Turda, student la canto și cu un an mai mare ca mine, ori cu mai marele Dumitru Fărcașu, pe care-l însoțeam în unele turnee ale Ansamblului studențesc de folclor „Mugurelul”. Dar mai ales apropierea de fotografie – de reportaj și artistică, grație ing. Mircea Albu, membru AFIAP, și viitor profesor universitar de fotografie și film al Universității Politehnice Cluj-Napoca.
Activam la Cercul de fotografie și film al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, undeva la parterul Căminului XVI, de familiști. Firesc, participam și la expozițiile de fotografie artistică organizate de ing. Mircea Albu, pe atunci doar membru AAF (Asociația Artiștilor Fotografi din România). Au fost expoziții colective la Cluj-Napoca, Oradea – unde secretarul de redacție și criticul de teatru Stehan Vasilescu a selectat șase fotografii numai ale mele și le-a publicat în revista „Familia” (condusă de poetul Alexandru Andrițoiu), la care lucra. La Timișoara, în holul Universității de pe malul Begăi, eu însumi am condus ostilitățile. Fără să-l cunosc, nici măcar atunci, studentul Teodor Bulza (actualmente prozator și poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, încă de la Premiul pentru debut cu romanul „Iulie”, din 1981) a scris despre mine în revista „Viața Studențească”. Fără ca eu să știu. Tot atunci, am fost invitat la Radio Timișoara de către redactorul și realizatorul Nicolae Munteanu, care mi-a luat un interviu. La acea vreme, aveam doi verișori militari la Păuliș: Ion-Nicu Nicolcioiu (Paradicu) și Nicu Daicu, Dumnezeu să-l odihnească, de la care am primit o CP (Carte poștală) de 50 de bani prin care mă anunțau că ascultaseră interviul. Transmis de Radio Timișoara în limbile română, germană, maghiară și sârbă.
La Cluj făceam și fotografie sportivă la meciurile de Divizia A ale „șepcilor roșii”, cum i se spune lui „U” Cluj. La sosirea echipei FC Argeș l-am fotografiat pe celebrul Nicolae Dobrin, zis Gâscanul. În spatele porții echipei UTA – „Bătrâna Doamnă” –, l-am prins în obiectiv pe Iosif Lcreter, liberoul arădenilor, care și-a dat autogol. Iar „U” Cluj a învins cu 3-0! Cu asemenea două fotografii de sport, completate cu altele artistice, am trimis o scrisorică pe o foaie A4, îndoită în patru, și care începea cu „Stimată redacție”. După care mă prezentam. Revista „Viața Studențească”, la care expediasem textul și fotografiile, a fost promptă. Eram în sesiune, am luat masa de prânz la cantina din Complexul studențesc „Hasdeu” și am cumpărat cu 0,50 lei revista Viața Studențească. Unde, culmea, pe pagina trei aveam o fotografie artistică, alta mai încolo și pe paginile 8-9, pe o coloană lată (de patru quadrați, în termenii tipografici din acea vreme), tronau sus o fotografie de-a mea, apoi un text „Fotoreporterul frenetic” și mai jos alte trei fotografii ale mele.
Stelian Vasilescu a selectat șase fotografii numai ale mele și le-a publicat în revista „Familia” (condusă de poetul Alexandru Andrițoiu), la care lucra. La Timișoara, în holul Universității de pe malul Begăi, eu însumi am condus ostilitățile. Fără să-l cunosc, nici măcar atunci, studentul Teodor Bulza (actualmente prozator și poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, încă de la Premiul pentru debut cu romanul „Iulie”, din 1981) a scris despre mine în revista „Viața Studențească”. Fără ca eu să știu. Tot atunci, am fost invitat la Radio Timișoara de către redactorul și realizatorul Nicolae Munteanu, care mi-a luat un interviu. La acea vreme, aveam doi verișori militari la Păuliș: Ion-Nicu Nicolcioiu (Paradicu) și Nicu Daicu, Dumnezeu să-l odihnească, de la care am primit o CP (Carte poștală) de 50 de bani prin care mă anunțau că ascultaseră interviul. Transmis de Radio Timișoara în limbile română, germană, maghiară și sârbă.
La Cluj făceam și fotografie sportivă la meciurile de Divizia A ale „șepcilor roșii”, cum i se spune lui „U” Cluj. La sosirea echipei FC Argeș l-am fotografiat pe celebrul Nicolae Dobrin, zis Gâscanul. În spatele porții echipei UTA – „Bătrâna Doamnă” –, l-am prins în obiectiv pe Iosif Lcreter, liberoul arădenilor, care și-a dat autogol. Iar „U” Cluj a învins cu 3-0! Cu asemenea două fotografii de sport, completate cu altele artistice, am trimis o scrisorică pe o foaie A4, îndoită în patru, și care începea cu „Stimată redacție”. După care mă prezentam. Revista „Viața Studențească”, la care expediasem textul și fotografiile, a fost promptă. Eram în sesiune, am luat masa de prânz la cantina din Complexul studențesc „Hasdeu” și am cumpărat cu 0,50 lei revista Viața Studențească. Unde, culmea, pe pagina trei aveam o fotografie artistică, alta mai încolo și pe paginile 8-9, pe o coloană lată (de patru quadrați, în termenii tipografici din acea vreme), tronau sus o fotografie de-a mea, apoi un text „Fotoreporterul frenetic” și mai jos alte trei fotografii ale mele.
Am lucrat la revista ilustrată Flacăra. La 1 februarie 1973, când redactor-șef a fost numit viitorul Poet Național Adrian Păunescu, m-a găsit acolo. Unde-am făcut de toate, mai ales ucenicie pe lângă niște scriitori precum Adrian Păunescu, Ilie Purcaru, Mihai Pelin, mai târziu și Niculae Stoian, dat afară în 1978 din pricina unui text scris de Adrian Dohotaru, Eugen Seceleanu, Dorin Tudoran, Ovidiu Ioanițoaia, Nicolae Cristache, Dorin Sălăjan, Oprea Georgescu, George Arion, Al. Papilian, Iulian Neacșu, Liviu Timbus. Ce mai, o întreagă pleiadă despre care voi scrie într-o viitoare carte „Zece ani sub Adrian Păunescu”.
Între 1979-1981 am lucrat ca Secretar principal de redacție și aveam încadrarea de numai 2.910 lei, plus vechimea care era mică. Mi s-a oferit șansa de a mă transfera ca secretar responsabil de redacție la săptămânalul „Comerțul socialist”, pe o leafă de 3.860 lei, indemnizație de conducere de 600 lei, plus acord în funcție de cât scriam. O noapte întreagă, cu o sticlă de whisky, una de palincă băută numai de Nicolae Cristache și vin de buturugă adus de la Peștișani, din care serveam eu și Conu Mihai Pelin, Secretarul general de redacție Cristache a încercat să mă convingă să nu plec de la Flacăra. Eu îi spuneam că am trei copii, iar leafa e mică. La un moment dat, am cedat și i-am spus că rămân dacă BOS-ul îmi dă o gradație la excepțional – de 300 lei – și nu mai plec. Ei, Nicolae Cristache adică, nici vorbă. Se duce la Adrian Păunescu și mă vor da afară pentru că-o șantajez. Eu încerc să îi explic că nu mai au cum să mă dea afară, întrucât de la 15 iunie 1981 sunt numit pe o funcție de conducere și nu mai sunt la Flacăra! De altfel, pe 1 iulie 1987, am fost numit Redactor-șef la „Comerțul socialist”, odată cu numirea lui Ion Cristoiu ca Redactor-șef la revista „Teatrul azi”, ambii cu aprobarea Elenei Ceaușescu.
Am continuat colaborarea la revista Flacăra și la Almanahurile Flacăra până în 1984, când Secția de presă a CC al PCR mi-a interzis să mai scriu în Flacăra. Ca să mai fac un ban, colaboram la Almanahurile BTT, editate de un mare făcător de almanahuri – Cel mai mare rebusist din România – Toma Michinici, apoi la revista FOTBAL, scoasă de Octavian Știreanu sub pulpana lui Nicu Ceaușescu și a Clubului Sportul Studențesc. Unde scriam, făceam prezentarea grafică și fotografii color pe diapozitiv. Pe bani buni!
La Marea învălmășeală din decembrie 1989 am scos „Curierul comercial”, dar pe 5 ianuarie 1990 m-au schimbat din funcție, nu mi-au reproșat nimic, dar, deh!, fusesem nomenclaturist!!! Peste ani, o fostă colegă, Ana-Maria Voinea, care nu mă agrea, s-a întâlnit într-un pelerinaj la mănăstiri cu mama copiilor mei – poeta Maria Șerban Silivaș –, căreia i-a zis: „Ce păcat că nu l-am înțeles pe domnul Predoșanu. Era cam rău de gură, credeam eu, dar fără el a dat publicația faliment!” Eu am plecat după o lună, ca publicist-comentator la nou-înființata Viața Capitalei, Redactor-șef fiind scriitorul total Mircea Micu, iar printre colegi îi mai aveam pe Nicolae Dan Fruntelată, fost Redactor-șef al revistei „Luceafărul”, pe profesorul univ. dr. Nicolae Georgescu, distins eminescolog, prozatorul Iulian Neacșu și alții. Acolo am lucrat doar două luni, pentru că m-am transferat ca Secretar General de redacție la nou-înființatul cotidian AZI, Redactor-șef Octavian Știreanu, Redactor-șef adjunct Stelian Moțiu, fost Redactor-șef al revistelor „Viața Studențească” și „Amfiteatru”.
Prezent la un meci de fotbal, m-am întâlnit cu fostul meu coleg și prieten de la revista Flacăra – Ovidiu Ioanițoaia, care m-a întrebat: „Măi, Predo, nu vrei să vii la mine?” M-a întrebat cât am la AZI, mi-a promis salariu dublu ca reporter special și s-a ținut de cuvânt. Cu „Sportul românesc” am ajuns în Corsica, Malta, de două ori în Cipru, în fosta Cehoslovacie și era să uit două deplasări în Albania. S-a înființat cotidianul „Sport XXI” și m-am lăcomit la funcția de șef al Departamentului Fotbal. Prost condus, a falimentat, la fel ca și „Sportul românesc” pe vremea când ajunsese pe mâinile lui Sorin Ovidiu Vântu, avându-l ca Director pe Adrian Păunescu, iar pe mine tot reporter special, funcție pe care mai fusesem anterior la „JURNALUL NAȚIONAL”. Și de unde-am plecat tot din prostie, adică lăcomie! Mi-a dat Adrian Păunescu salariu dublu față de cât aveam la redactorul-șef Marius Tucă, numai că Sportul românesc a sucombat la șapte luni după aceea.
Am lucrat și la „Cronica Română”, ba cu Director Horia Alexandrescu, ba cu Director Fănuș Neagu și apoi Mircea Micu, iar Redactor-șef criticul literar și universitarul Răzvan Voncu. Mi-a făcut plăcere să lucrez iar cu marele gazetar, pamfletar și Poet Național Adrian Păunescu la… „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Apoi la Editura AGERPRES SRL, a bunului meu prieten și fost adjunct al lui Adrian Păunescu – Marele Om de Omenie Nicolae Arsenie. Destul de constant înainte de 1989, recunosc, după 1990 am schimbat cam multe locuri de muncă. Doar că peste tot pe unde-am fost am pus mult suflet. Iar la revista „Săptămâna turistică”, la început săptămânală și eu Secretar General de redacție, apoi am creat-o ca revistă lunară ilustrată full color, eu devenind Redactor-șef, nu am făcut excepție. I-am avut colegi pe poetul Victor Niță, fost coleg la FLACĂRA, pe Nicolae Arsenie, colaborator, pe scriitorul Iftimie Nesfântu și l-am debutat și angajat pe tânărul student Alexandru Dumitriu, un mare prozator, tradus și în limba engleză, prefațat de celebrul Dinu Săraru. Care, să recunoaștem, nu prezintă pe oricine. În plus, Alexandru Dumitriu debutase și l-am recenzat extrem de favorabil în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, încă de pe vremea când nu-l cunoșteam, iar el era doar elev de liceu. Cartea sa de debut se numește „De vorbă cu Valea Jiului și cu mine însumi”.
Din 1 aprilie 2009, am venit la Gorj ca Redactor-șef al cotidianului Gorjeanul. Pur și simplu am renăscut profesional și mai ales spiritual. Abia din 2009 i-am cunoscut ca lumea pe inegalabilii Ion Căpruciu, Zenovie Cârlugea și Ion Popescu-Brădiceni, pe bunul meu prieten Teodor Dădălău și pe atâția condeieri ce duc faima Gorjului și a literelor române.
Una peste alta, m-am lungit prea mult. Am fost un mare risipitor, am pierdut două cărți prin virusarea computerului de către știu eu cine – dintre care una „Niște gorjeni”, aproape gata, iar a doua „Zece ani sub Adrian Păunescu” o rescriu acum. Dumnezeu să-mi dea Credință mai multă și Sănătate. Că forță de scris și inspirație mai am. Sau, cel puțin, așa sper.
